ca-n toamnele mele agricole, cu ştiuleţi de porumb şi remorci pline de rugină…

Într-un poem de-al meu, publicat acum vreo 3 ani pe Hypera şi dedicat unui homeless care locuieşte aproape de mine (din ce am spus eu se poate-nţelege că şi eu sunt tot un soi de homeless, dar unul nou, care a trecut prin a doua alfabetizare  ) făceam o pauză bruscă-n logica textului cu următoarele versuri: ca-n toamnele mele agricole,/cu ştiuleţi de porumb/şi remorci pline de rugină… Cred că asta a fost imaginea pe care a aprins-o omul nou în mintea mea şi am redat-o fără nici un fel de cenzură. Pentru că, imediat după ce am populat textul cu sintagma omul nou, după ce am scris aceste cuvinte, în mintea mea au apărut, pe nerăsuflate, versurile de mai sus. Cum erau toamnele copilăriei mele (am scris chestia asta ca să răspund la provocarea Cătălinei!) ? Păi, moi, foarte moi. Cu multe arome (de gogoşari, varză şi castraveţi, de struguri negri, prune, ţuică şi vin de Mircea-Vodă) pe care le plimba maică-mea în Trabantul 601 alb cu care mergeam la ţară, de două ori pe lună. Dar, imaginile toamnelor mele agricole s-au suprapus peste imaginile toamnelor mele moi, din care nu-mi mai amintesc decât aromele…. Pentru că acolo, la culesul şcolar de struguri, roşii sau porumb s-a format omul nou din mine. Cel care nu crede în nimic. Cel care ar face orice să-şi atingă scopurile. Cel care nu ar ajuta pe nimeni fără să primească ceva în schimb, etc. Cu toate astea, (spre norocul meu) omul nou care creştea atunci cu repeziciune, a fost ciobit de o-ntâmplare simplă, tot agricolă. Eram în clasa a cincea şi mergeam la cules de struguri, la Nazarcea. Îmi plăcea să mă sui în bena plină şi să-i miştocăresc pe toţi, de sus. M-am hârjonit cu un coleg care-şi dorea acelaşi lucru (primul conflict de interese) până am căzut din benă şi mi-am rupt mâna dreaptă (prima-nfrângere publică). N-am vrut să recunosc că mă doare, aşa că nimeni n-a dat importanţă întâmplării, până când maică-mea a observat că mi s-a-ngrăşat rău mânuţa şi m-a dus de urgenţă la spital. Nu ştiu ce am învăţat din asta, dar atunci când mă gândesc la toamnele copilăriei e prima imagine care irumpe-n mintea mea!

Ca să fiu în ton cu Cătălina, dau  toamna, sau toamnele copilăriei, prietenilor mei: Mugur, Mircea, Sorin, şi Tina. Dacă au chef şi timp de compuneri libere îi rog să meargă mai departe!