Sau ce visez eu la Constanţa…

Prima noapte:

Într-o staţie de la periferia Bucureştiului. Aştept autobuzul. Apare: un model vechi, prăfuit, cu scaune ciupite & resturi de burete galben atârnând. Seamănă foarte mult cu autobuzele din campaniile şcolare agricole din anii optzeci. Urc pe uşa din faţă (înghesuială, paporniţe, etc.). Mă aşez. Deasupra mea, în locul becurilor atârnă un fel de stupi verzi, fluorescenţi. La un moment dat stupii se sparg şi se transformă în sute de puncte verzi, care bâzâie şi seamănă cu nişte muşte verzi. Aud ţipătul călătorilor: muştele verzi purtătoare de TBC! Autobuzul frânează. Ne-mbrâncim, coborâm în fugă, ieşim la aer, urmăriţi de norul verde purtător de…TBC.

Penultima noapte:

Război civil sau ceva asemănător. Oraşul fierbe. Sunt concentrat într-o unitate de poliţie militară din Bucureşti. Comandantul moare şi eu, un simplu căpitan rezervist, rămân la comandă. Un tramvai intră în viteză în poarta laterală. Le ordon soldaţilor să tragă în tot ce mişcă. Văd trupurile insurgenţilor pline de sânge, pe cimentul cazărmii. Urlu: ardeţi-i pe toţi, să nu rămână nici o urmă. Scot mitralierele grele. Le dau ordin maiştrilor militari să le aşeze pe fiecare dintre cele patru laturi ale cazărmii, cu ţevile sprijinite pe gardurile de beton armat. Şi să sudeze resturile porţii metalice de tramvaiul împuşcat. Retrag femeile în uniformă în interiorul cazărmii. Ştiu că avem resurse să rezistăm unui asediu de o lună. Apoi visul devine neclar, mă trezesc la ultimul etaj al unui bloc turn, într-o cameră cu geamurile sparte şi apa curgând pe pereţi. Fug, mă ascund, îmi şterg identitatea…