A-nceput cu sunetul la minim. Apoi, din ce în ce mai curajos. I-am zis ucigătorul de manele, pentru că, acolo, pe plaja nu-ştiu-câţi-papuci saxofonul lui sufoca maneaua de terasă. Dacă ştiţi cum îl cheamă, băgaţi un comentariu…

Miruna dansa deja pe nisipul fierbinte. Ignoraţi, vă rog, fondul: n-am reuşit să-l estompez!

Băiatu’ fredona aceeaşi melodie. Na-bla-bla-bla-blaaaaa. Mica animatoare se plictisea.

La un moment dat n-a mai făcut pe orbu’, a văzut-o şi a zâmbit.

Nici Parker, Ellington, Coltrane sau Petrucciani. Nici măcar puţin Garbarek… Cu toate că burica la suflătoare aceeaşi melodie, parcă răguşită şi puţin defazată (en falsetto?), Miruna se simţea bine. Zâmbea. Prima oară-n viaţa ei când un nini (cum le zice ea străinilor…) îi cânta pe plaja Modern.

Şi toată chestia asta a pornit de la postarea unui prieten, cu un comentariu atât de poetic (Duke Ellington – gone/Eric Dolphy – gone/John Coltrane – gone/Michael Brecker şi vânarea-i de vânt – gone/Petrucciani – gone/ Elvin Jones – gone/dar fluturele a rămas printre noi să mai zburde)…