Loading ...
Optzeci la sută dintre ştirile de pe fluxurile agenţiilor româneşti sunt despre moartea lui Michael Jackson, care a survenit în condiţii misteroase pe data de 25.06.2009. Netul a stat în loc o zi, Obama este consternat, Sarkozy este mişcat, Sofia Loren devastată, Madona plânge îndurerată şi nu se poate opri din plâns, Iliescu deplânge moartea megastarului, etc. În isteria generată de acest eveniment cu reluările obositoare practicate de presa dâmboviţeană, riscăm să trecem prea uşor peste un alt eveniment nefericit, moartea scriitorului Matei CĂLINESCU, pe data de 24.06.2009. Au fost câteva ştiri despre Matei, înăbuşite repede de ştirile despre Michael. Până la urmă cine este mai important pentru noi Michael sau Matei? Fireşte că nu se poate pune o asemenea întrebare, nu-şi are sensul, e ca şi cum ai compara steaua polară cu pământul, dar moartea accidentală a lui Michael a anonimizat într-un fel moartea aşteptată a lui Matei…
Aş vrea să trec mai repede la subiect. Matei Călinescu, unul dintre cei mai importanţi scriitori români din exil, a trăit la Bloomington, Indiana. A murit de cancer, la vârsta de 75 de ani. Va fi înmormântat luni 29.06.2009, la cimitirul All Saints. Cam astea sunt frazele pe care le poţi emite într-un asemenea moment. Aşa e politicos, conform uzanţelor. Dar mai bine nu scrii nimic şi astfel conformistul din tine nu scoate capul la lumină. Pe NewsIn, am citit câteva evocări semnate de câţiva culturnici la modă în România. M-am oprit la Silviu Lupescu, care mi s-apărut cel mai viu dintre toţi:
Angelus novus
“Gândul de a reveni în ţară nu l-a părăsit decât în ultimii ani, când deja se simţea atins de boală. Din motive diverse, a renunţat. Nu uita niciodată să-şi viziteze unul dintre prietenii apropiaţi, poetul Mircea Ivănescu. Detestând visceral fanatismul, antisemitismul, totalitarismele şi autocraţiile de orice culoare, era de o modernitate care, adeseori, nu putea accepta veleitarismul, politicianismul, impostura, clientelismul cultural, falsele clasificări şi judecăţile cu pretenţie de adevăr definitiv din jurul său, pe care le observa, mai curând, cu un aer sincer mirat“.
