Azi am aterizat la Târgul din Bragadiru, invitaţi de un prieten. Dacă noi am avut un motiv aproape romantic (*căutam farmecul târgurilor săteşti de odinioară) prietenul nostru căuta mâncare pentru porumbei. Pe la 9 şi jumătate ne-am întâlnit pe Şoseaua Alexandriei şi am pornit voioşi cu autoturismul lui.  Am ajuns destul de repede, iar prima imagine a fost aceea a unui loc trist (*unii-şi vindeau până şi crucile!) şi părăsit. Aşa că, Manu a scos aparatul foto şi a-nceput să tragă instantanee printre buruieni:

Oamenii se uitau speriaţi la noi, cei mai curajoşi mai scăpau printre dinţi câte un să dea guvernu’ ăsta bani pentru arat, nu poze. Mă gândeam că o să plecăm de acolo în fugă, ca nişte paparazzi guvernamentali ce păream… Dar nu oamenii au fost problema noastră ci administratorul pieţei, care, după ce am tras vreo duzină de poze, a ieşit dintr-o cârciumă, aflată chiar în mijlocul târgului cu pricina şi s-a apropiat de noi. Pe lângă faptul că era bine parfumat cu alcool (şi era doar ora zece!) ne zice, aşa de sus: Cine v-a dat vouă voie să pozaţi, mă, aicea? La care eu, neavând ce face, îi răspund într-o doară: Nimeni. Ăsta e un loc public, prietene! Manu-l întreabă de ce n-a pus un afiş, sau un semn care să arate că fotografiatul e interzis, la care nenea ne răspunde (he, he) că nu e nevoie, doar nu e unitate militară. Apoi ne întreabă iar de nu ştiu ce autorizaţie de pozat, eu îi răspund că n-avem nevoie şi odată zice curajos, ca un cetăţean dintr-un film american care trăieşte doar în litera şi spiritul legii: Eu sun la 112 şi chem poliţia să vadă ce e cu voi. Iar eu l-am întărâtat în continuare: Dacă suni, fă-o repede. Acum, dacă se poate! Nenea scoate mobilosul, dar în loc să formeze 112, cum credeam eu, caută în agendă şi apelează un număr de 10 cifre. Pentru că nu-mi place să stau cu urechea lipită de intimităţile altora, am plecat să iau roşii şi cartofi, care erau ceva mai ieftine ca-n alte locuri (o,9 lei Kg de cartofi şi 1,5 lei Kg de roşii mari, româneşti).

Dar să vedem ce poze a mai apucat să facă Manu. Nişte minunate pălării de paie, cum doar la Bragadiru mai găseşti:

O superbă Toyota Hilux DubleCab 4X4, destul de nouă, care căra…pepeni. Faţă:

Şi verso:

Mături, ţoale:

Şi multe altele, de-ale agriculturii:

Ne-am încărcat târguielile-n maşină şi ne-am apropiat de poartă. Am văzut că cei care intră cu autoturismele nu primesc bilet (nici noi n-am primit la intrare!) şi dau cam 2 lei pentru 3 vizitatori, în loc de 3 lei pentru 3 persoane, cât ar fi trebuit să fie. Dar cum pe domnul administrator nu-l preocupă bugetul local, de ce ne-ar preocupa pe noi, nu ? Mă gândeam şi la ţăranii care vin la târg cu produse mai mult sau mai puţin agricole (cine ştie cât dau şi ei pentru o duminică de târg). Mă gândeam când a trecut ultima oară pe-acolo noul primar PDL-ist. Mă gândeam doar…Cum am ajuns pe strada principală, l-am rugat pe tovarăşul nostru să oprească un minut, ca să-i mai tragem două poze târgului interzis la pozat. Înainte de plecare i-am strigat ceva administratorului, ceva ce n-are sens să redau aici…Administratorul pozofob stătea puţin cu spatele. Se făcea că n-aude/nu vede… Ia uite ce a ieşit:

Şi un detaliu:

Dar cea mai mişto fază vine acum. Nu cred că am parcurs nici 300 de metri că din sens opus venea în viteză un autoturism de poliţie (culmea e că nu avea nr. de MAI… ci B sau IF – 47), cu un singur miliţian la bord (omul care a răspuns la telefonul administratorului), cu girofarul aprins. Ăsta e 112-ul zic eu, iar prietenul nostru îi dă repede câteva flash-uri. Miliţică era prea orbit de misiunea sa, aceea de a face dreptate în târgul unde pozarii sunt interzişi, aşa că nu ne-a văzut. Nu s-ar fi grăbit în halul ăsta, nici dacă ar fi avut loc acolo un omor ! Pe drum am făcut speculaţii despre mafia pieţelor. Despre poliţist şi despre felia pe care o taie el din târgul orăşenesc din Bragadiru. Câte bancnote de alea de 1 leu, care ar fi trebuit să ajugă în bugetul statului se odihnesc duminică de duminică în buzunarul lui ? Şi cîte în buzunarul domnului administrator ? Dar cum asemenea întrebări nu pot avea nici un răspuns oficial, am capitulat fiecare pe la casele noastre. Aşa cum capitulează, în general, toţi românii.

Update sau Post Scriptum: Ar fi trebuit să se cheme Prin România: dacă mizerie nu e, nimic nu e, dar mi s-a părut că sună mai bine cum i-am zis. Oricum, e articolul scris cu cea mai mare scârbă…