La jeg, trebuie să circuli cu maximum 30 de m pe oră. Altfel te loveşti de mese. La jeg, trebuie să ai cuţitaşul în mână. Altfel n-o să ştii ce să faci cu fumul (norul?) de ţigară… La jeg, nu trebuie să porţi mulţi bani la tine: o cafea = 2 lei (…e mult mai bună ca la la Mc), o ciorbă = 3 lei, o friptură vreo 6 lei, iar berea, undeva între ciorbă şi friptură . La Jeg, o să asculţi doar rock şi o să vezi multă inteligenţă tânără, înghesuită pe metru pătrat. La Jeg are vreo 20 de ani, eu mi-l amintesc, neschimbat, din vremea studenţiei mele IDD-iste, când beam bere şi intram  curajos la examene…Singura noutate a fost întâlnirea cu Tomiţă, care aştepta, plictisit, să fie servit.

Dacă ieşi din La Jeg şi mergi vreo 50 de m, în interiorul complexului, o să dai de o cantină, care a rămas şi ea, neschimbată de vreo 21 de ani. Până şi tăvile sau castroanele cazone pentru supă, sunt acelelaşi. Preţurile, asemănătoare cu cele din 1991: 2,5 lei ciorba (ţărănească, de pui sau de fasole), între 4 şi 7 lei felul doi cu garnitura inclusă (escalop de vită, chiftele marinate cu orez la cuptor, ceafă de porc, fasole cu ciolan – de aia bună, fiartă la cazan şi multe altele pe care  nu mi le amintesc…) şi 2 lei salata (de crudităţi sau de varză murată). Am fost de câteva ori săptămâna trecută şi m-am simţit bine (tânăr?)!

Dar să revenim…La jeg. Îl găsiţi în Complexul Studenţesc Leu, Bd. Iuliu Maniu 1-3.

G. îl prăznuieşte azi pe  Art Clokey().  PE dezbate azi o rezoluţie privind aderarea noastră la spaţiul Schengen. Eu îi brutalizez pe şoferii care nu dau prioritate pietonilor (două victime în ultimele trei zile, ultimul a plecat acasă cu un far spart şi bara din faţă-ndoită)…Ca să-mi omor demenţa şi să devin un om mai bun, gătesc. Experimentez pentru Manu. Azi am luat din Piaţa Rahova, de la măcelăria mea favorită ( La Taicu), fudulii de porc (coiţe, că sună mai mişto) pe care le-am gătit astfel:

Pentru că erau curăţate de pieliţă, am aruncat coiţele într-un castron cu apă rece, unde le-am lăsat să se răcorească vreo 20 de minute. Am tăiat 6 cepe albe, pe care le-am dat prin răzătoare şi le-am pus la călit într-o tigaie mare cu puţin ulei de măsline. Am curăţat 2 cartofi barosani (de 400 de gr. fiecare!) pe care i-am tăiat rondele şi i-am pus la fiert. Am scos coiţele rebegite din apă, le-am operat şi le-am aruncat peste ceapa călită, am dat focul la minim şi am le-am pus capac . Le-am lăsat să năduşească vreo 17 minute, timp în care am scos cartofii fierţi şi i-am pus la călit într-o altă tigaie, în care am topit în prealabil 1/2 de pachet de unt. I-am presărat cu sare, busuioc şi piper, i-am trezit şi i-am întors pe partea cealaltă, iar când au fost rumeniţi i-am tăvălit în pătrunjel verde şi am stins focul. În paralel cu toate astea am pus 3-4 linguri cu vârf de smântână peste coiţele clocotite, am amestecat bine şi am lăsat tigaia să mai fiarbă câteva minute până s-a făcut un sos alb, consistent. Am pus în farfurii cartofii rumeniţi în unt şi tăvăliţi în iarba de pătrunjel, iar peste ei am turnat coiţele şi sosul alb.

Farfuria mea, arăta cam aşa:

Vrei să ştii cum a fost? Întreab-o pe Manu…

HyperImagini de la lansarea hyperandroidului meu. Cea mai mişto e hyperfaza cu patinatorii pe hyperfaţada clădirii. De fapt, toate fazele sunt hyper …

În amintirea primului meu calculator, un Macintosh Plus, care a murit şi el în braţele altuia…

Au început să-mi placă lucrurile simple. Din ce în ce mai simple! Pentru a ajunge la lucrurile simple fac gesturi complicate. Din ce în ce mai complicate…Zilele trecute am vizitat o galerie de artă. Undeva, pe lângă teatrul Odeon. În loc să privesc lucrările expuse, am răsfoit o carte aşezată într-o vitrină. Era volumul I al dicţionarului biblic general realizat de Olga Greceanu (Mărturie în cuvânt şi chip, 3 volume, 520 lei). De fapt, am avut timp să citesc 1/2 din primul volum! O lucrare de excepţie, scoasă destul de greu de la naftalină de B.O.R., chiar din fondul de manuscrise administrat de Biblioteca Sfântului Sinod Românesc. Am făcut câteva fotografii cu telefonul mobil. M-am simţit ca un spion dintr-un film de serie B-, paraşutat în labirintul de manuscrise din Biblioteca Vaticanului … Iată rezultatul:

Pe când eram elevul Şoitu dintr-a unsprezecea, frecventam cu o anumită pietate biblioteca din cartierul Coiciu de Constanţa, aflată pe strada Răsuri nu-ştiu-cât. Citeam în draci poezie română actuală şi nu-mi mai amintesc dacă l-am descoperit singur pe MI, dacă mi l-a recomandat bibliotecara, sau dacă mi l-a strecurat în geantă prietenul meu întru lecturi programate, elevul Mircea dintr-a noua. Însă nu pot să uit volumele pe care le-am citit atunci, în anul de graţie 1988: Poeme, Poeme nouă, Alte poeme nouă, Versuri vechi, nouă. Cărţi asupra cărora n-am putut să revin cu o relectură. Fie le-am digerat foarte bine, fie au fost atât de puternice & m-au marcat atât de tare încât n-am mai putut să le recitesc.

Mircea Ivănescu este un model pentru mine. Un om & un poet exemplar. Din păcate, un model pe care n-am reuşit să-l urmez. Prin toamna anului 1996 am fost foarte mândru, când un critic literar din vestul ţării spunea că personajul meu Muniu, din volumul Anticulinare, este fiul/nepotul lui Mopete…

Următoarea întâlnire cu MI a avut loc când a apărut prima (& singura dacă nu mă-nşel!) antologie a poetului Mircea Ivănescu (Versuri, ed. Eminescu, 1996) din care am citit doar câteva texte. M-a enervat atât de tare ce scria Eugen Simion pe copertă, încât…am omorât o muscă cu partea aia, în care apărea: “În poemele sale nu se petrece nimic memorabil“. Este ceva cu adevărat memorabil în viaţă? , mă-ntreb eu, în timp ce şterg cu un şerveţel umed urma roşie, lăsată de biata muscă pe litera Î. Frunzăresc antologia şi găsesc două semne: la pagina 11 şi la pagina 169 (două pagini, cu colţul din dreapta sus îndoit). Încercam, oare, să demonstrez că tot ce întâmplă în poemele sale este remarcabil? Am vrut să le scanez, dar, pînă la urmă, e mai frumos să le tastez, cuvânt cu cuvânt:

despre alegerea vorbelor

am mai fost pe aici. a trecut vremea,
stejarul se legăna – şi ploaia asemeni
cu vântul foşnea printre frunze, foşnea.
m-am sprijinit de copac. lumea
era stridia mea.
oricât aş fi deschis-o, ştiam
că voi găsi chipuri,
că ani întregi au trecut
ca nişte nimicuri.

şi că pot iarăşi porni
către copacul în care
am întâlnit de demult, de demult
lumina ei mare.

“în ţara aceasta a ploii în pădure, ne-a spus cu glas stins
de demult, când am ajuns aici, o făptură,
una din umbrele de ceaţă şi bură,
una din umbrele pe care le stârneam înadins,

să ne alungăm frica, singurătatea, în ţara aceasta, spunea,
când surâde cea care e închisă în copac, soarele, seara,
aruncă spre arborele ei mohorât un inel, i-aprinde tiara
în păr, noi ne întindem mâinile către ea.

tremura ploaia pe faţa lui, şi a întins orb spre noi
o mână bătrână, încărcată de vremuri şi ploi
noi am mers mai departe, surâdeam rău
în sinea noastră, pentru noi părul tău

era o lumină reală.
mergeam încet prin tristeţea înaltă, serală”.

asta am scris-o de mult. dar şi acum
pot să surâd când trec mai departe.
(nici nu există tristeţuri serale.)
trebuie să ne măsurăm vorbele.

despre irealitatea amintirii

în după amiaza aceea, când eram singur acasă cu el,
şi se aşeza mereu la pian, şi cânta marşul funebru
(de chopin) – şi eu umblam înspăimântat de mirosul de flori
şi catafalc al acordurilor de soare şi pământ ud,
umblam prin cameră şi mă uitam pe fereastră -
el a venit lângă mine la geam, şi a spus deodată -
iată, părinţii lui…şi m-a trimis afară, în curte.
ei au întrebat de un nume necunoscut.
nu stă aici, le-am spus. mai târziu, am ştiut
că ei veniseră trimişi de băiatul lor să vadă dacă fratele meu
nu murise în ziua aceea – îi fusese frică să vină el singur.
tatăl lui mi-a spus după aceea că aveam un păr
de un roşu veneţian. eu am fost întotdeauna foarte brun.
am râs cu fratele meu despre această glumă cam romanescă.
după aceea el a murit.

După prezentarea frăţească făcută de Cezar Nicolescu, momentul fierbinte al lui Mugur Grosu, interviul la minut al lui Cosmin Dragomir şi cronicuţele rapide semnate de Horia Gârbea şi Ioana Dunea, a venit momentul să urmărim (în premieră absolută… deoarece nu există o ediţie/arhivă online sau este undercover) intrarea poemelor de stânga în academia caţavencilor. Iată proba:

O scurtă istorie a tastaturii (tastelor) în imagini, pornind de la principiul lui Moore (de fapt, un derivat de la formula de bază), dar mai ales de la teoria mijloacelor hibride, enunţată prin 1960 de Marshall McLuhan, care puncta efortul maşinii de scris de a ţine pasul cu deplasarea tot mai accelerată a informaţiilor.

Ce poţi face dintr-o maşină de scris dibace?

 Notă: Titlul postării a fost tastat din:
Windows 7\Control Panel\Clock, language, and region\Keyboards and Languages\Change keyboards...