Există. Înghite totul, ca o gaură neagră. Când l-am auzit pe Mincu spunând asta, m-am gândit că e o exagerare de-a lui, una cu tentă livrescă, fără prea multe legături cu realitatea. Dar, după ce m-am mutat în Bucureşti, am văzut că vidul ovid transgresează sincera caracterizare a creativităţii dintr-o anumită zonă geografică. Este o stare de spirit. Pe care o simţi mai acut în centru decât în provincie… Mai ales dacă te-ai născut în provincie. E starea noastră de spirit, pe care o puncta Caragiale în Noaptea Învierii (”Știi să scrii? ești literat. / Știi să citești? ești critic.”) ? E un simptom al sociopatiei care mă-ncearcă de vreo câţiva ani? Până la urmă întâlnirile astea îşi au rostul lor. Să socializăm unii cu alţii. Să socializăm cu cititorii. Să-i rememorăm pe cei care nu mai pot socializa.

Cu toate că mi-e din ce în ce mai greu să socializez, vă aştept mâine, la orele 16.00 în clubul B!bl!otek din Constanţa la un 4+4.

A vrut să-i spună Opere cumplite, dar un actor i-a furat titlul. S-a gândit puţin la Opere incomplete, dar cineva apropiat i-a zis că sună mai bine Opere aproape complete. Până la urmă i-a zis grossomodo & ăsta e cel mai bun titlu pe care ar fi putut să-l găsească pentru colecţia sa…

Până la urmă am fost şi eu la lansare, pregătit să sparg nişte bani pe cărţile târgului de toamnă-iarnă. Însă am dat de târgul de bucate tradiţionale: fiecare tarabă cu pohta ei… Eu am luat o raţă ardelenească de 2 kg (i-am dat-o lui Caraman pe la nas, să-mi spună dacă e bună), un cârnaţ uscat de vită, vreo 3 borcane de zacuscă & vinete coapte şi un borcan uriaş cu gogoşari muraţi în saramură şi-nveliţi cu ierburi aromate. Am îndesat raţa şi cârnatul în rucsac, iar borcanele le-am luat în braţe. În taxiul care ne-a dus spre cârciumă am vorbit despre sulina, peştele braconat de turci, raţa mea din rucsac, vinul călugăresc de niculiţel şi, bineînţeles, despre armată. La Scena are o cameră în care-ţi laşi lucrurile (nu-mi vine acum în cap cum se cheamă şi nici n-am chef să caut) în care-am depus cu greu rucsacul meu cu o raţă ardelenească şi un cârnaţ uscat (despre care Manu crede c-ar fi de cal şi nu o contrazic) precum şi cele patru borcane. La masă n-am stat prea mult (mi-era frică să nu-mi fure cineva raţa din rucsac, mai ales că patronu’ cârciumii a văzut-o cât e de frumoasă şi m-a-ntrebat dacă nu vreau s-o prepare la tavă, cu usturoi şi vin). Îmi pare rău că n-am apucat să vorbesc prea mult cu Mugur, cu Silviu, sau cu Sorin, dar raţa-mi făcea prea tare cu ochiu’. Ieri am tranşat-o cu toată dragostea. Azi am preparat-o. Capul, gâtul şi cele două pipote pe care le-am găsit în ea au intrat la ciorbă. Restul au mers în ceaunul cu varză călită. De vreo treizeci şi nouă de ani n-am mai mâncat ceva atât de bun!

P.S: Pe patru decembrie mă-ntâlnesc cu ei la Constanţa, dar fără raţă…

După prezentarea frăţească făcută de Cezar Nicolescu, momentul fierbinte al lui Mugur Grosu, interviul la minut al lui Cosmin Dragomir şi cronicuţele rapide semnate de Horia Gârbea şi Ioana Dunea, a venit momentul să urmărim (în premieră absolută… deoarece nu există o ediţie/arhivă online sau este undercover) intrarea poemelor de stânga în academia caţavencilor. Iată proba:

Am selectat câteva texte din Analectele* lui Confucius (Lunyu, Kongzi), un autor care sacrifică câteodată claritatea în favoarea poeticităţii (…asta e senzaţia pe care ne-o lasă traducătorii ):

Despre om

2. Maestrul spune: Cartea Odelor numără trei sute de poeme, dar esenţialul se reduce la trei cuvinte: “Fără nicio abatere“.

4.Maestrul spune:
La cincisprezece ani m-am hotărât să învăţ.
La treizeci de ani m-am întărit pe Cale.
La patruzeci de ani nu mai aveam nici o îndoială.
La cincizeci de ani cunoşteam hotărârile Cerului.
La şaizeci de ani aveam un discernământ desăvârşit.
La şaptezeci de ani acţionam în deplină liberate, fără a încălca totuşi nici o regulă.

11. Maestrul spune: Bunul maestru este cel care, tot repetând ceea ce este vechi, este în stare de a afla noutatea.

12. Maestrul spune: omul de bine nu e o unealtă destinată unui singur ţel.

17. Maestrul îi spune discipolului său Zilu, vrei să-ţi spun ce este cunoaşterea?
A şti că ştii când ştii şi a şti că nu ştii când nu ştii, aceasta e adevărata cunoaştere.

Despre ren (simţ al omenescului)

3. Maestrul spune: Numai omul ren este capabil de adevărata iubire, de adevărata ură.

8.Maestrul spune: Cine aude dimineaţa vorbindu-se despre Cale, poate muri liniştit seara.

15. Maestrul îi spune Maestrului Zeng: Calea mea porneşte de la o gândire unică ce leagă totul.
Maestrul Zeng încuviinţează.
Maestrul iese.
Ceilalţi discipoli întreabă: Ce-a vrut să spună?
Maestrul Zeng: Calea Maestrului se reduce la aceasta: exigenţă faţă de sine, îngăduinţă faţă de ceilalţi.

22.Maestrul spune: Cei Vechi erau zgârciţi la vorbe din teama de a nu le putea confirma prin fapte.

23. Maestrul spune: Fii propriul tău stăpân, vei face puţine greşeli.

25.Maestrul spune: Virtutea nu este niciodată singură, ea este mereu însoţită.

*(traducere din limba franceză: Gabriel Fornica-Livada; traducere din limba chineză: Anne Cheng)

Cea mai mare provocare pentru un critic literar e să scrie o cronică despre un manuscris. Despre un volum care n-a fost citit/publicat …Însă eu nu sunt critic literar, iar volumul cu pricina a fost citit deja de Felix Nicolau şi de Mihail Vakulovski (care semnează şi o notă pe coperta a patra).

Rock în Praga este un volum de poeme, construit aproape matematic de poetul-inginer Andrei Zbîrnea (”d-aia n-am ajuns să lucrez ca inginer. presupun prea multe chestii. ce e aia poet inginer?“), având trei capitole aparent fără nicio legătură între ele (Adela,  rock şi iederă). Trei capitole distincte, punctate cu rigurozitate de acel lirism diluat, dar de bună calitate, la care am făcut eu referire după ce l-am ascultat pe tânărul poet citind în Cenaclul literar Marin Mincu,  împrumutând o sintagmă critic-sportivă, lustruită în timp de maestrul Alex Ştefănescu.  Trei capitole marcate cu insistenţă de Adela, un personaj aproape nehotârât între identităţile pe care i le conferă autorul.  Adela, “o fată din berceni care fumează două pachete pe zi“,  Sînziana într-un dialog nepoetic ( sau, în finalul primului capitol:  “în scena asta adela se transformă în sînziana.”) ori Adela, o făptură fantomatică & livrescă, ieşită parcă din romanul-jurnal al lui Garabet Ibrăileanu, la care se gândea Ştefania Mincu după ce a auzit o parte dintre aceste texte, lecturate de autor  în sala bibliotecii metropolitane din Bucureşti. Poetul, un fel de Emil Codrescu, care alege să nu aibă nimic dacă nu alege să aibă totul (oau, ce paradoxism ratat!)  ţine un jurnal poetic, aproape la fel de pudic ca un jurnal ţinut de un adolescent pe la 1900 (”hipermetropia şi timiditatea nu-mi permit decât presupuneri“).

Însă (şi asta-mi place cel mai mult la Andrei Zbîrnea!) poetul nu scrie (sau nu practică) o poezie de dragoste. Nu este nici minimalist şi nici nu are contaminări de context poetic cu douămiismul românesc, cu toate că binevoitorii ar putea să-i găsească câteva locuri comune (mai mult sau mai puţin zeroiste) plutind în derivă prin corpusul volumului. Şi când spun asta, mă gândesc la titlul unui poem (“tu nu îi ştiai nici pe mutu nici pe chivu.”) sau la câteva sintagme care, prea ies în faţă, prea se doresc memorabile (”cu reverul lui federer/de la wimbledon 2005“; “există poezie/în orice croşeu de stângă“). Andrei Zbîrnea practică o poezie hard-rock (într-o rezonanţă puternică, obsedantă, cu mediul (psih)analizat), cu o candoare de-a dreptul suprarealistă.

N-am vrut să-i fac o recenzie volumului Rock în Praga, am vrut doar să redau (fără acceptul autorului) un text, din manuscrisul primit acum câteva ore pe mess. Dar, erau atât de multe texte bune încât, până la urmă, a ieşit o cronică.

Iată şi textul:

copacul şi Adela
ochii mei veghează naufragiul cărnii tale Adela copacul plânge râde vibrează copacul vociferează la orice cuvânt
şi-a agăţat ramurile de carnea ta Adela aproape că o devorează vorbim ore în şir despre acest copac
acum stăm lângă crengile lui
ne-am aşezat pe o bancă în cişmigiu copacul spune că  nu ar trebui să te cheme Adela numele tău e nepotrivit pentru o fată din berceni care fumează două pachete pe zi
copacul şi-a agăţat ramurile şi de oasele tale adela copacul vrea să dispari la douăşapte cum au dispărut joplin hendrix morrison copacul ascultă rock
Adela copacul vociferează la orice cuvânt

Anul ăsta n-am avut chef de Bookfest. Simţeam c-o să fie nasol, poate mai nasol decât anul trecut. Am fost vineri, între orele 19.00- 21.15. De fapt, am câştigat un drum dus-întors, cu maşina unui prieten. Nu ştiu dacă erau zece vizitatori în tot târgul. Multe edituri aveau standul închis cu…o sfoară, de care era atârnată o coală de hârtie pe care scria cu pixul ÎNCHIS (aşa cum am văzut la Vinea, sau la alte edituri la fel de mici). Puţine reduceri/promoţii în bookfestul meu dezolant. Poate s-a mişcat mai bine în week-end, dar mă îndoiesc.  Discovery Channel avea cel mai viu stand! De acolo am luat colecţia de DVD-uri Prin gaura de vierme cu Morgan Freeman. M-am bucurat că n-a dispărut editura Univers, de unde am cumpărat nişte cărţi foarte bune & ieftine.  Miruna s-a urcat pe tronul urzit de Nemira, iar  Manu a fotografiat-o.

Decât un Bookfest obosit, mai bine o expoziţie de afişe publicitare de la inceputul secolului XX. Expoziţie realizată de Raluca Alexandru & găzduită luna asta de I.C.R. Ady, ciorapul reginei/Ady, regina ciorapilor, a fost, de departe, cel mai mişto text publicitar interbelic expus acolo.

Îl evoc pe Mircea Horia Simionescu prin câteva citate din Bibliografia Generală, de care sunt intim legat prin volumul meu Addenda, care  a ieșit din mantaua Dicționarului onomastic și a Bibliografiei generale:

“Pierdere ireparabilă pentru omenirea gânditoare ca şi pentru sensibilul cititor, care [...] se simte, în final, singur, nefericit şi în veci neconsolat.”

Requiescat in pace!

(n. 24 iulie 1911 – d. 30 aprilie 2011) Mai departe