Un film scurt despre cărţile scriitorului austriac Peter Handke (unul dintre prozatorii mei preferaţi!) apărute recent în Franţa (primele două chiar la Gallimard).

Informaţie preluată din Le Figaro.

Azi, am fost la shopping în AFI Palace Cotroceni, care este destul de aproape de mine (cca. 15 minute de mers cu ratb). Când am intrat: ! ?…, stupoare, rumoare. Undeva, pe mijloc, printre estradele marketate de blugi şi manechine erau plantate nişte rafturi ciudate cu cărţi. Precum rafturile folosite de anticarii ambulanţi din Piaţa Universităţii.  Dar rumoarea nu era  produsă de cumpărători ci…de librarii angrenaţi în prima (& ultima, sper) ediţie a extraordinarului  târg de carte m(all)istică, BookLand, care patinau speriaţi printre bibliotecile ambulante. Singura chestie care deosebea bibliotecile-ntre ele, era eticheta de hârtie cu numele editurii.   Am văzut mult corint, la mijloc, foarte mult polirom,  la capăt de drum, şi destul de multă nemira…Am avut timp să frunzăresc destule volume şi să vorbesc cu vânzătorii care alergau printre rafturile duble,  pline cu cărţi până la refuz.  La Corint am frunzărit ultimele cărţi de poveşti. Singurul incident s-a produs când m-am apropiat de un raft şi am atins o carte de Andersen: a urmat o avalanşă de cărţi, pe ambele laturi ale bilbliotecii corint(ice).  Din păcate vânzătorii erau ocupaţi cu listele de preţuri, iar eu am adunat vreo şapte-opt cărţi, mari & groase  ca nişte ceasloave, până mi s-a năzărit că nu mi se potriveşte deloc meseria de ajutor de librar şi am plecat. Cărţile căzute la datorie au rămas în continuare pe  câmpul de bătălie şi au dispărut, la un moment dat, printre picioarele cumpărătorilor, grăbiţi să treacă mai repede de labirintul buchiniştilor speriaţi. Nicio problemă: la noapte o să le fie bine!  Până  la urmă, mi-a amintit  ce căutam acolo. Îmi doream un rucsac mişto & foarte solid, pe care l-am găsit, fără prea multe probleme, la preţul de 130 de ron.

M-am întrebat, de atâtea ori, de ce niciun scriitor român n-a avut curajul să scrie un roman despre Ceauşescu, fără tulburări senzitive sau exagerări stilistice? Măcar o carte, cât de cât serioasă, despre “cea mai dramatică prăbuşire politică a secolului XX, aceea petrecută în Europa Răsăriteană“. O carte obiectivă despre un sistem pierdut. O carte  caldă-rece care să nu recupereze nimic. Care să nu demoleze nimic şi care să nu pună nimic în loc (pentru că, oricum n-are ce să pună…). O carte, la fel de critică cu ambele sisteme. Etc.

Nicio problemă, un scriitor englez, din prima linie a literaturii actuale britanice, a avut curajul să joace tenis cu ideologiile (politice, economice) şi să publice, în anul de graţie 1992, romanul The Porcupine. Singurul lucru pe care-l pot reproşa autorului este nehotărârea cu care a pendulat între Zhivkov şi Ceauşescu, atunci când l-a născut pe Petkanov, actantul nr. 1, creând un nou personaj istoric, un fel de …Ceauşov sau de…Zhivkescu. Dar asta l-a ferit, într-un fel, de criticile stupide ale celor ce sapă-n paginile acestei cărţi după bijuteriile ideologice & apartenenţa mascată la acestea. Sau, care caută similitudini cu faptele istorice. Totuşi, el a marcat în text diferenţa între cele două figuri istorice, prin trimiterile directe la cuplul Ceauşescu:

“Nicolae. Pe el l-au împuşcat. În ziua de Crăciun, unde mai pui. Dar acolo fusese o turbare, îl alungaseră de la el din palat, îi urmăriseră elicopterul, apoi maşina, îl târâseră înaintea a ceea ce ei numiseră, cu tot ridicolul, un tribunal al poporului, găsindu-l vinovat de asasinarea a şaizeci de mii de oameni; şi l-au împuşcat, i-au împuşcat pe amândoi, pe Nicolae şi pe Elena, pur şi simplu, ţintuiţi vampirul, aşa strigase cineva, ţintuiţi vampirul înainte să apună soarele, altfel învaţă să zboare din nou. [...] Puneţi-l la pământ, repede, asta-i România, înfigeţi-i un par prin inimă şi ţintuiţi-l la pământ. Da, în cazul lui însă nu se arătau asemenea semne.

Şi, pe urmă, cam cel dintâi lucru pe care l-au făcut la Bucureşti a fost să organizeze o paradă a modei. Văzuse la televizor, putori care-şi expuneau ţâţele şi picioarele, şi nu ştiu ce femeie creatoare de modă îşi bătea joc de simţul estetic al Elenei, comunicând lumii întregi cum soţia conducătorului a fost de “prost-gust”, desfiinţînd stilul ei vestimentar sub titulatura de “ţărănesc clasic”.

[...] Şi-a amintit de cei doi Ceauşeşti, de corpurile lor contorsionate. Prinşi şi executaţi în grabă, după un proces ţinut în secret. Ţintuieşte-i pe vampiri, repede, repede. Trupul lui Nicolae, cel pe care-l îmbrăţişase cu ocazia atâtor vizite de stat, golit de viaţă. Gulerul şi cravata încă ordonate şi expresia aceea ironică, vag zâmbitoare, de pe chipul pe care el, Stoio Petkanov, îl sărutase de atâtea ori la aeroport. Ochii îi rămăseseră deschişi, îşi aducea bine aminte detaliul respectiv. Ceauşescu era mort, cadavrul fusese prezentat la Televiziunea română, dar ochii îi rămăseseră deschişi. Oare nu îndrăznise nimeni să-i închidă ?“

Pe mine m-au dat pe spate, bucăţile care au avut cu adevărat umor, puţine la număr dar…savuroase (nicio legătură cu satira politică de care vorbea Robert Harris într-o recenzie a romanului):

“Întotdeauna-ţi puteai da seama când un tovarăş avea tendinţe deviaţioniste: imediat pleca în Italia să-şi ia un costum lucios şi se întorcea de zicea-i că-i gigolo sau pederast. Exact ca tovarăşul procuror general Solinski după vizita lui frăţească la Torino.

[...]Dacă Gorbaciov nu era era în stare să-şi ţină la respect nici propria nevastă, ce şanse mai avea să curme contrarevoluţia, odată ce începuse? Nu că şi-ar fi dorit. Şi toţi acei gigolo cu care călătorea, toţi consilierii şi reprezentanţii speciali şi purtătorii de cuvânt personali care de-abia aşteptau să iasă în străinătate, direct la croitorii italieni. Purtătorul ăla de cuvânt, cum îl chema, cel pe care-l iubeau capitaliştii, şi el avea un costum lucios. Cel care a zis că Doctrina Brejnev a murit. Şi că a fost înlocuită de Doctrina Frank Sinatra.

Încă un moment când realizase că totul se va duce de râpă. Doctrina Sinatra. I did it my way. Dar nu exista decât un singur fel de a o face, o singură cale cu adevărat ştiinţifică a marxim-leninismului. Să spui că naţiunilor din Tratatul de la Varşovia le este permis să facă lucrurile după placul lor e ca şi cum ai spune: “Nu ne mai pasă de comunism, haide să ne dăm cu totul pe mâna bandiţilor de americani, să le ia naiba pe toate!” Şi la ce expresie să cobori. Doctrina Sinatra. Să-l linguşeşti pe Unchiul Sam în asemenea hal. Şi cine era Sinatra? Un italian oarecare în costum lucios, mereu mână în mână cu mafia. Căruia Nacy Reagan îi cădea în genunchi. Da, lucrurile se leagă. Totul a început de la Frank Sinatra, toată afurisenia asta. Sinatra i-a tras-o lui Nacy Reagan în Casa Albă, aşa se vorbea, nu? Reagan nu-şi putea ţine nevasta în frâu. Nancy era în competiţie cu Raisa, în materie de haine. Nici Gorbaciov nu-şi putea ţine nevasta în frâu. Iar purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov ne asigură acum că vom urma Doctrina Frank Sinatra. Doctrina Elvis Presley. Doctrina hamburgerului McDonald’s. Doctrina lui Mickey Mouse şi a lui Donald Duck.” (Fragmente din romanul Porcul spinos de Julian BARNES, ed. Nemira, 2007, trad. Mihai Moroiu )

P.S.: O bucată din comentariul apărut în 1998 la BBC, la moartea lui Todor Zhivkov: “acesta şi-a câştigat reputaţia de cel mai autoritar lider comunist din Europa de est. Chiar dacă acest lucru este adevărat, este greu de crezut când îl compari cu o figură ca aceea a lui Nicolae Ceauşescu din România.”

…a zis Vasile Ernu în Clubul ţăranului român. Şi nu există religie decât de stânga, mi-am spus, ieri, când am văzut, aproape de Intercontinental, un cearceaf negru agăţat de balconul unei clădiri obosite, pe care scria  foarte revoluţionar -fără nicio legătură cu reclamele luminoase dimprejur- Isus Hristos: Trebuie să ne naştem a doua oară…  Felix Nicolau a punctat (foarte bine!) faptul că volumul Poeme de stânga e un proces al capitalismului timpuriu. Dragoş C Butuzea se întreba contra a ce se împotriveşte Grigore Şoitu, pornind de la un citat din Llosa, potrivit căruia “izvorul fiecărei creaţii este dorinţa autorului de a se impotrivi“. Răspunsul la această întrebare, precum şi opiniile complete ale celor care au ridicat miza acestei lansări, le găsiţi în filmuleţele ce urmează. Le mulţumim invitaţilor speciali (de la stânga la dreapta, în primul clip: un cristian, Vasile Ernu, Dragoş C Butuzea, Felix Nicolau), extraordinarului cantautor de folk-rock Ştefan Mardale, editorului Victor Jalbă, poetei Ileana Bâja (singurul autor din Grupul de la Constanţa prezent la eveniment!) şi celorlaţi care au onorat invitaţia noastră la lansare…

Vă aşteptăm mâine, la orele 17.30!!!

Evităm orice polemică referitoare la titlul cărţii sau la experimentul pe care-l punctează autorul (cu alte cuvinte comments=off). Dacă doriţi să polemizaţi intraţi aici (+pagina de fb a respectivei postări). Dacă doriţi să frunzăriţi cartea, intraţi aici. Dacă vreţi să citiţi un  interviu cu autorul intraţi aici. Dacă vreţi să citiţi o cronicuţă, intraţi aici….

Iată care sunt predecesorii Kundera (ordinea este întâmplătoare), publicaţi în colecţia Pleiade a editurii Gallimard: Julian Green, Andre Gide, Andre Malraux, Paul Claudel, Roger Martin du Gard, Henry de Montherlant, Saint-John Perse, Marguerite Yourcenar, Rene Char, Gracq, Eugen Ionescu, Nathalie Sarraute . Ultimul a fost Claude Levi-Strauss. Până acum, doar doi scriitori  au ales, ca şi Kundera, exilul voluntar în Franţa şi au scris în limba franceză: Julien Green şi Eugen Ionescu.

Mai multe detalii în Le Figaro.

“Cât de liniştiţi şi de frumoşi sunt scriitorii noştri” (Eugen Simion) sau “uite-te la ei cât de armonioşi şi de liniştiţi stau pe pereţii lui Ion Cucu” (Ştefan Augustin Doinaş) sunt două fraze memorabile despre fotografiile literare realizate de Ion Cucu în ultimii 40 de ani. Aşa cum nota şi un cristian în prefaţa cărţii Cum ar arăta viaţa fără fotografie?, (re) lansată ieri în Club A, la fresh-ul literar pe care ni-l serveşte la fiecare început de săptămână, “Ion Cucu a ţinut, într-un fel, un jurnal fotografic”, iar “serviciul pe care [...] l-a făcut literaturii române este, la o adică, mai important decât cel făcut artei fotografice”.

Anecdota întâlnirii ne-a fost servită de Ion Cucu. Ea punctează întâmplările căţelului Uniunii Scriitorilor, Paco, şi ale securistului Uniunii Scriitorilor, Achim, care a înfiinţat după revoluţie editura Paco. Dan C Mihăilescu a fost pe fază şi a sesizat subtila legătură între cele două istorioare…

Am făcut un film de 10 minute cu telefonul mobil. De la stânga la dreapta: Doina Ioanid, Ion Cucu, Dan C. Mihăilescu şi (în umbră) un cristian.

Într-un articol pe care l-am publicat prin 1996, în revista Poesis, spuneam despre Constantin Abăluţă că “este o minusculă cameră de filmat ce-şi ia zborul către ineriorităţi nesfârşite“. O chestie asemănătoare cu cea evocată de poeta Nora Iuga, la lansarea  din Club A a volumului Drumul furnicilor, reeditat de casa de pariuri literare. “Azi-dimineaţă m-am trezit din somn cu un titlu ([...]Din lumea celor care nu cuvântă) şi mi-am dat seama cât de mult se potriveşte cu poezia lui Dinu Abăluţă“, ne spune Nora Iuga cu delicateţea-i caracteristică. “Obiecte de tăcere este titlul care ar putea să-l poarte întreaga operă a lui Dinu“, mai spune ea, iar undeva, aproape de finalul întâlnirii, subliniază faptul că C.A. este unul dintre foarte puţinii poeţi români actuali (dacă nu cumva unicul!), care scrie exact cum se scrie în  Occident. “Eu nu-mi amintesc să mă fi lovit în poezia lui Dinu de foarte multe figuri de stil, de metafore, de imagini, de abundenţă de culori, de epitete cât cuprinde ş.a.m.d.”. Nora Iuga reuşeşte să puncteze foarte bine  miza poeziei lui C.A., sintetizând întregul demers al autorului în trei fraze cu o încărcătură informaţională şi emoţională  puternică. Eu nu cred că Abăluţă a fost nedreptăţit de critica literară, aşa cum spunea  criticul Tudorel Urian, doar pentru faptul că n-a fost inclus în Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) de Alex Ştefănescu sau în mult prea alternativele manuale şcolare de literatură română. De fapt (chiar am spus asta la lansare!), receptarea critică propusă de istoriile literare actuale este relativă prin faptul că  istoriile literare au apărut prea repede şi sunt prea grăbite să canonizeze….În plus, am făcut trimitere la o receptare critică mult mai importantă, aceea produsă de criticul literar specializat în poezie (Marin Mincu scria în Poezie şi generaţie că C.A. practică o poezie de limbaj cu pretenţii vizionare). Finalul evenimentului editorial a fost marcat de un recital de poezie realizat de actriţa Silvia Codreanu.

Şi un videoclip pe care l-am realizat cu telefonul mobil (nu uitaţi să daţi sonorul la maxim!):

V1930 28-02-11 from Sitcom PreSS on Vimeo.

P.S: Filmul despre Nichita Stănescu semnat de Marian Baciu, care a fost proiectat la începutul lansării, merită (re)văzut! Iată câteva fragmente, colate pe youtube: