din visul meu cu M.M. Se făcea că eram într-o sală foarte mică, undeva prin vechea universitate… Mincu stătea pe jos, cu un picior sub el şi-mi zâmbea, cu zâmbetul acela frumos, ireal, carismatic… Mi-a zis, fără nicio introducere: joi vă aştept la Dalahlaua. N-am avut curaj să-l întreb ce este. Răspunsul meu a fost de fapt o întrebare: au voie şi studenţii care nu sunt de la Litere? Nu, mi-a zis şi mi-a zâmbit în continuare.

Azi, când am coborât din tramvaiul 25, m-am abătut pe la punctul de reciclare a maculaturii, în căutare de chilipiruri. Pe primul raft al cărţilor salvate de la topit, stăteau patru exemplare din poeziile lui Mario Luzi, traduse de Ştefania Mincu, iar pe raftul al doilea aşteptau trei exemplare din Gândirea slabă de Gianni Vattimo, la extraordinarul preţ de 2 lei bucata! Am cumpărat un volum de Mario Luzi, volum care-mi lipsea… L-am deschis la întâmplare şi am citit:

Numire

Deja era

iar noi îl căutam

numindu-l adevăr.

Era acolo

da

în haine pururi noi

aceeaşi

şi veşnic renăscută

identitate-

a ce? a ceea ce

fusese

şi-a fost

şi devenea

el însuşi continuu

în suflet

şi-n materie,

eternă primăvară

chiar a identităţii, orgoliu al prezenţei.

Era iar noi nu-l cunoşteam

atenţi să-l fabricăm

din propria-ne caducitate,

nu din risipă doar,

şi nu din pură vanitate.

…într-un apartament obscur din Constanţa sau din Bucureşti. Într-o cameră (cu uşile-nchise) lucra de zor Mircea.  Mincu se plimba nervos pe holul întunecat. Poate era nerăbdător… Era tânăr şi cu mustaţă, ca-n imaginea pe care am văzut-o în volumul apărut la Vinea. Eu stăteam în bucătărie, nu ştiu pe cine sau ce aşteptam. Mincu s-a oprit în cadrul uşii. A urmat un dialog scurt:

- Vreau ambele statui.
- Am înţeles.
- Una pe mormânt şi una în baie...Du-te şi spune-i!

Mi-am amintit că Mincu este mort. L-am privit cu atenţie. Nu era înfricoşător, spectral. Arăta ca o hologramă. Ca un device cu structurile transparente. Lângă el era o statuie din abanos destul de…glossy, pentru un astfel de vis, cu lemnul vopsit într-o culoare  ciudată (între mov şi brun-roşcat), care nu semăna perfect nici cu un săgetător, sau cu un centaur-arcaş, nici cu un Christ răstignit.  Era un colaj între cele trei simboluri… Am intrat în camera lui Mircea şi am încercat să-l conving să-mi dea şi cea de-a doua statuie, care trona pe biroul lui. Mircea m-a refuzat. A zis că vreau să fac o afacere din asta. Nu-mi amintesc ce a urmat. Visul devine haotic, ca orice fragment visat cu câteva secunde înainte de deşteptare…

P.S.:  Ieri am fost la mănăstirea Casian. N-am mai intrat într-o mănăstire de 7 ani! Cred că imaginile / simbolurile ortodoxe de care m-am lovit la tot pasul, au punctat al doilea strat al visului meu. Pentru că, primul strat a fost  punctat de imaginea pe care am văzut-o, pentru câteva secunde, la Mircea acasă (tânăr şi cu mustaţă).

Azi noapte l-am visat pe Ceauşescu. Vesel şi ars de soare. Cu braţele roşii ieşind dintr-un maieu alb, brăzdat de bretele verzi. Avea pantaloni kaki, de doc, cu manşetele-ndoite. Mic şi maro ca un şobolan, aşa cum am gândit eu în vis. Era singur, fără suita de partid, fără securişti. Şchiopăta uşor, se sprijinea-ntr-o cârjă sau într-un baston. A urcat scările, ocolind mormanele de gunoi şi a vizitat clădirea în care locuiam. Era, undeva, în centrul oraşului Constanţa, o ruină fără geamuri cu cărămizile rânjind la soare. I-am arătat patul imens din camera imensă şi i-am zis că-n el intră trei perechi cu tot cu copii. Baia comună şi holul mirosind a urină. N-a zis nimic, nu era mulţumit, dar n-a zis nimic. Cel puţin aşa am simţit eu în acel moment. Am urcat la mansardă, unde doi puşti, în tricouri de marinar, beau coniac şi trăgeau dintr-un joint. Unul dintre ei a compus la repezeală o strofă, care se termina cu “roţile-nvârt dum-dum”. Ceauşescu a răspuns repede cu o altă strofă care se termina cu “şi pietrele cad bum-bum“. Nu-mi amintesc celelalte versuri. Poate erau blurate, ca-n orice vis. Eram mirat de faptul că cel mai iubit fiu al poporului ritmează ca la un concurs de rap sau de hip hop. În cele din urmă s-a oprit în faţa unei ferestre, a ridicat mâna dreaptă în sus şi ne-a rugat să facem linişte…

P.S.: Cred că mi-au lovit destul de bine subconştientul: Mizeria din Constanţa. Mirosul de urină de pe străzile lăturalnice. Ruinele din centru. Găştile adolescentine de ţigani. Sau pescăruşul ăsta fericit care ciugulea cartofi prăjiţi.

P.S.2: Portul Tomis, singurul loc curat, sau aproape curat:

Jos, în uriaşa bucătărie de internat,
Institutoarea mea, tînăra mea institutoare de agat,
Mulatră, cu pielea foşnind de bună,
M-a chemat din ochi să-mi spună,
Să-ngenunchi, aşa cum sînt, scofâlcit şi cu chelie,
Să-mi aşeze pe creştet talpa ei liliachie.
Rătăcea miros ameţitor peste duşumele-
Se prăjeau într-o tigaie nesfîrşită chiftele-
Şi era o dimineaţă posomorîtă şi amară
Din anii de şcoală primară.
Mi-am văzut atunci obiectele, etatea,
Am văzut care era realitatea,
Mi-am pus mîinile pe degetele arătătoare
Ale nemuritoarei mele institutoare
Şi, poate de aceea, poate din alt motiv,
Am lovit-o-n laringe cu trident milostiv
Şi-am zburat apoi greoi şi vîscos
Pînă-n dantelatul orăşel de os
Unde şi ieşiseră gazetele de-o centimă
Cu-ntr-o limbă moartă ştiri despre oribila crimă.
Eram vesel şi copilăros
Şi dansam chiar de bucurie într-o curte din dos:
Tocmai intrase pe portiţa de piatră
Institutoarea mea, tînăra institutoare mulatră.

Leodin Dimov – Carte de vise, 1969

P.S. Pe 11 ianuarie, se împlinesc 85 de ani de la naşterea lui Leonid Dimov.  Un poet care a amânat cu un veac dispariţia limbii române…

Sau ce visez eu la Constanţa…

Prima noapte:

Într-o staţie de la periferia Bucureştiului. Aştept autobuzul. Apare: un model vechi, prăfuit, cu scaune ciupite & resturi de burete galben atârnând. Seamănă foarte mult cu autobuzele din campaniile şcolare agricole din anii optzeci. Urc pe uşa din faţă (înghesuială, paporniţe, etc.). Mă aşez. Deasupra mea, în locul becurilor atârnă un fel de stupi verzi, fluorescenţi. La un moment dat stupii se sparg şi se transformă în sute de puncte verzi, care bâzâie şi seamănă cu nişte muşte verzi. Aud ţipătul călătorilor: muştele verzi purtătoare de TBC! Autobuzul frânează. Ne-mbrâncim, coborâm în fugă, ieşim la aer, urmăriţi de norul verde purtător de…TBC.

Penultima noapte:

Război civil sau ceva asemănător. Oraşul fierbe. Sunt concentrat într-o unitate de poliţie militară din Bucureşti. Comandantul moare şi eu, un simplu căpitan rezervist, rămân la comandă. Un tramvai intră în viteză în poarta laterală. Le ordon soldaţilor să tragă în tot ce mişcă. Văd trupurile insurgenţilor pline de sânge, pe cimentul cazărmii. Urlu: ardeţi-i pe toţi, să nu rămână nici o urmă. Scot mitralierele grele. Le dau ordin maiştrilor militari să le aşeze pe fiecare dintre cele patru laturi ale cazărmii, cu ţevile sprijinite pe gardurile de beton armat. Şi să sudeze resturile porţii metalice de tramvaiul împuşcat. Retrag femeile în uniformă în interiorul cazărmii. Ştiu că avem resurse să rezistăm unui asediu de o lună. Apoi visul devine neclar, mă trezesc la ultimul etaj al unui bloc turn, într-o cameră cu geamurile sparte şi apa curgând pe pereţi. Fug, mă ascund, îmi şterg identitatea…

Într-un roman de Graham Greene, pe care l-am citit recent, am găsit următorul citat (…se potriveşte foarte bine realităţilor româneşti din ultimii douăzeci de ani):

Acela fu un ev preafericit,
Răul scăpând mereu nepedepsit.

Vrăjitoarea din Edmonton

Am căutat, ieri, informaţii despre o variantă tradusă&publicată la noi dar n-am găsit mare lucru. Nici în Istoria Oxford a literaturii engleze, de Andrew Sanders, pe care o am în bibliotecă n-am găsit vreo referire la The witch of Edmonton. Până la urmă, tot pe Internet am găsit mai multe date, despre această piesă de teatru scrisă de William Rowley, Thomas Dekker şi John Ford in 1621. Aici (*sau mai uşor de citit aici ) am răsfoit cartea căutată, în limba engleză. Pe youtube am văzut un fragment dintr-o actualizare canadiană a piesei, jucată într-un parc:

Şi o bucată bună, aici:

Am continuat, în somn, căutarea mea. Urmăream trei personaje pe un ecran LCD, la fel ca-ntr-un joc video. Un arnăut mustăcios cu vestă aurită şi pistoale la brâu, călare, însoţit de două tinere companioane.  La un moment dat, au descălecat  într-o curte. Casa, de fapt un bloc cu două etaje, părea nelocuită, betonul era murdar. La etajul al doilea, vrăjitoarea din Edmonton (de fapt un vrăjitor), cobora (sărea) din balcon în balcon. Aici visul o ia razna, ecranul dispare, eu mă trezesc în pielea arnăutului. Încalec în fugă şi călăresc spre ieşire, urmat de cele două companioane. Călărim trei cai albi. Curtea creşte, se lungeşte, apar porţi de lemn care se închid în faţa noastră. Am trecut de primele două porţi. Am spulberat lemnul putred din a treia poartă. Simt, în ceafă, răsuflarea vrăjitorului din Edmonton. În faţă, o pădure de brazi. Intrăm în ea şi  facem slalom printre copaci. Galopăm cu demenţă prin iarba deasă. M-am trezit, până la urmă, cu răsuflarea vrăjitorului în ceafă…

Îl visez des pe Vanghelie. Cam o dată pe săptămână. Fără să mă gândesc la el…să aud sau să citesc ceva despre el. Alţii visează femei, au vise erotice, eu îl visez pe Vanghelie. Ultima oară stăteam faţă-n faţă. Între noi, un birou de mahon. Eu notam conştiincios într-o agendă tot ce-mi spunea Vanghelie. Îl priveam cu admiraţie ori de câte ori rostea vreun cuvânt. În cameră plutea un sentiment pozitiv de…prietenie. Asta era atmosfera, sau cel puţin aşa-mi sugera visul. M-am gândit să merg la el în audienţă. Bună ziua, domule primar. Nu….Nu cer nimic. N-am nici o petiţie de formulat. Am venit să vă întreb dacă şi dvs. mă visaţi pe mine… Ştiu că nu aveţi cum să mă visaţi. Ştiu că nu aveţi timp să visaţi. Că sectorul 5 e cel mai curat sector din Bucureşti. Că are toate străzile asfaltate şi spălate cu detergent. Iar lângă Economat, în Piaţa Rahova, ţigările de contrabandă nu se mai vând în faţa Poliţiştilor comunitari. Şi cetăţenii din sectorul 5 nu mai miros a transpiraţie stătută şi nu mai aruncă gunoaie pe trotuar. E atât de frumos în sectorul 5, cred că de aia vă visez atât de des!

Mai departe

Azi-noapte l-am vizitat pe Sorin, sau l-am visat. E totuna. Vagabondam amândoi prin Buzăul vechi (dacă există aşa ceva) pe strada anticarilor.  Ştiu că-mi spunea ceva important despre o carte cu coperţi roşii care urma să apară, dar eu nu-l auzeam. La fel ca toţi ceilalţi, mă auzeam doar pe mine. Totul s-a petrecut destul de repede pe o stradă întunecoasă, peste care mizerabila  burniţă se cernea ca-n Llosa. În faţa bibliotecii, lângă o cârciumă de cartier (în care, dacă intrai, berea la halbă şi transpiraţia miroseau la fel) l-am pierdut pe Sorin. Ştiu că biblioteca lumina altfel .Era o lumină caldă, gălbuie care mă vrăjea precum lumina unui felinar. Am spart vitrina cu piciorul şi am intrat în zgomotul de cioburi. La parter am găsit doar timbre şi cărţi. Am răsfoit o carte mare cu coperţile roşii, cartonate. Ilustraţiile, de fapt simple desene cu steaguri şi arme, amestecate cu textele ca-ntr-o carte de istorie, străluceau şi ele într-o culoare roşie. Deveneau transparente, filigranate, de fiecare dată când schimbam pagina. Pe măsură ce răsfoiam cartea, pe stradă zgomotul creştea. Din stradă venea un aer revoluţionar, de sfârşit de ocupaţie, care dărâmă  calm toate zidurile, ca-n Ian Mc Ewan. Am scos din buzunar un pistol şi am urcat uşor scările. La etaj, într-un fel de hol sau antreu, proprietarul mă aştepta speriat, sau doar trezit din somn. Era-mbrăcat într-o pijama galbenă, asortată cu lumina bibliotecii. În cap avea o scufie, asortată cu mobilierul vechi sau cu cărţile ciudate de la parter. Am îndreptat pistolul spre el şi l-am rugat să nu facă zgomot. Am început să răscolesc prin sertare, dar găseam doar feţe de pernă, toate galbene. L-am întrebat: Doar atât? Proprietarul s-a aplecat şi a scos de sub scrinul aflat în faţa mea o cutie de bijuterii. Mi-a întins-o fără să scoată nici un cuvânt. Am deschis-o şi…visul meu a avut o breşă. În cutie erau cinci căluţi de lemn, albaştri, pictaţi cu frunze roşii. I-am zis, arătându-i căluţul cel mai mare: Şi fata mea are un cal de lemn pictat, la fel ca ăsta . Asta a fost breşa, momentul care m-a trimis înapoi în lumea reală. M-am trezit. Primul sentiment a fost unul de părere de rău, că hold-up-ul de la bibliotecă n-a fost decât o plăsmuire a minţii mele.