Au început să-mi placă lucrurile simple. Din ce în ce mai simple! Pentru a ajunge la lucrurile simple fac gesturi complicate. Din ce în ce mai complicate…Zilele trecute am vizitat o galerie de artă. Undeva, pe lângă teatrul Odeon. În loc să privesc lucrările expuse, am răsfoit o carte aşezată într-o vitrină. Era volumul I al dicţionarului biblic general realizat de Olga Greceanu (Mărturie în cuvânt şi chip, 3 volume, 520 lei). De fapt, am avut timp să citesc 1/2 din primul volum! O lucrare de excepţie, scoasă destul de greu de la naftalină de B.O.R., chiar din fondul de manuscrise administrat de Biblioteca Sfântului Sinod Românesc. Am făcut câteva fotografii cu telefonul mobil. M-am simţit ca un spion dintr-un film de serie B-, paraşutat în labirintul de manuscrise din Biblioteca Vaticanului … Iată rezultatul:

Pe când eram elevul Şoitu dintr-a unsprezecea, frecventam cu o anumită pietate biblioteca din cartierul Coiciu de Constanţa, aflată pe strada Răsuri nu-ştiu-cât. Citeam în draci poezie română actuală şi nu-mi mai amintesc dacă l-am descoperit singur pe MI, dacă mi l-a recomandat bibliotecara, sau dacă mi l-a strecurat în geantă prietenul meu întru lecturi programate, elevul Mircea dintr-a noua. Însă nu pot să uit volumele pe care le-am citit atunci, în anul de graţie 1988: Poeme, Poeme nouă, Alte poeme nouă, Versuri vechi, nouă. Cărţi asupra cărora n-am putut să revin cu o relectură. Fie le-am digerat foarte bine, fie au fost atât de puternice & m-au marcat atât de tare încât n-am mai putut să le recitesc.

Mircea Ivănescu este un model pentru mine. Un om & un poet exemplar. Din păcate, un model pe care n-am reuşit să-l urmez. Prin toamna anului 1996 am fost foarte mândru, când un critic literar din vestul ţării spunea că personajul meu Muniu, din volumul Anticulinare, este fiul/nepotul lui Mopete…

Următoarea întâlnire cu MI a avut loc când a apărut prima (& singura dacă nu mă-nşel!) antologie a poetului Mircea Ivănescu (Versuri, ed. Eminescu, 1996) din care am citit doar câteva texte. M-a enervat atât de tare ce scria Eugen Simion pe copertă, încât…am omorât o muscă cu partea aia, în care apărea: “În poemele sale nu se petrece nimic memorabil“. Este ceva cu adevărat memorabil în viaţă? , mă-ntreb eu, în timp ce şterg cu un şerveţel umed urma roşie, lăsată de biata muscă pe litera Î. Frunzăresc antologia şi găsesc două semne: la pagina 11 şi la pagina 169 (două pagini, cu colţul din dreapta sus îndoit). Încercam, oare, să demonstrez că tot ce întâmplă în poemele sale este remarcabil? Am vrut să le scanez, dar, pînă la urmă, e mai frumos să le tastez, cuvânt cu cuvânt:

despre alegerea vorbelor

am mai fost pe aici. a trecut vremea,
stejarul se legăna – şi ploaia asemeni
cu vântul foşnea printre frunze, foşnea.
m-am sprijinit de copac. lumea
era stridia mea.
oricât aş fi deschis-o, ştiam
că voi găsi chipuri,
că ani întregi au trecut
ca nişte nimicuri.

şi că pot iarăşi porni
către copacul în care
am întâlnit de demult, de demult
lumina ei mare.

“în ţara aceasta a ploii în pădure, ne-a spus cu glas stins
de demult, când am ajuns aici, o făptură,
una din umbrele de ceaţă şi bură,
una din umbrele pe care le stârneam înadins,

să ne alungăm frica, singurătatea, în ţara aceasta, spunea,
când surâde cea care e închisă în copac, soarele, seara,
aruncă spre arborele ei mohorât un inel, i-aprinde tiara
în păr, noi ne întindem mâinile către ea.

tremura ploaia pe faţa lui, şi a întins orb spre noi
o mână bătrână, încărcată de vremuri şi ploi
noi am mers mai departe, surâdeam rău
în sinea noastră, pentru noi părul tău

era o lumină reală.
mergeam încet prin tristeţea înaltă, serală”.

asta am scris-o de mult. dar şi acum
pot să surâd când trec mai departe.
(nici nu există tristeţuri serale.)
trebuie să ne măsurăm vorbele.

despre irealitatea amintirii

în după amiaza aceea, când eram singur acasă cu el,
şi se aşeza mereu la pian, şi cânta marşul funebru
(de chopin) – şi eu umblam înspăimântat de mirosul de flori
şi catafalc al acordurilor de soare şi pământ ud,
umblam prin cameră şi mă uitam pe fereastră -
el a venit lângă mine la geam, şi a spus deodată -
iată, părinţii lui…şi m-a trimis afară, în curte.
ei au întrebat de un nume necunoscut.
nu stă aici, le-am spus. mai târziu, am ştiut
că ei veniseră trimişi de băiatul lor să vadă dacă fratele meu
nu murise în ziua aceea – îi fusese frică să vină el singur.
tatăl lui mi-a spus după aceea că aveam un păr
de un roşu veneţian. eu am fost întotdeauna foarte brun.
am râs cu fratele meu despre această glumă cam romanescă.
după aceea el a murit.

Am selectat câteva texte din Analectele* lui Confucius (Lunyu, Kongzi), un autor care sacrifică câteodată claritatea în favoarea poeticităţii (…asta e senzaţia pe care ne-o lasă traducătorii ):

Despre om

2. Maestrul spune: Cartea Odelor numără trei sute de poeme, dar esenţialul se reduce la trei cuvinte: “Fără nicio abatere“.

4.Maestrul spune:
La cincisprezece ani m-am hotărât să învăţ.
La treizeci de ani m-am întărit pe Cale.
La patruzeci de ani nu mai aveam nici o îndoială.
La cincizeci de ani cunoşteam hotărârile Cerului.
La şaizeci de ani aveam un discernământ desăvârşit.
La şaptezeci de ani acţionam în deplină liberate, fără a încălca totuşi nici o regulă.

11. Maestrul spune: Bunul maestru este cel care, tot repetând ceea ce este vechi, este în stare de a afla noutatea.

12. Maestrul spune: omul de bine nu e o unealtă destinată unui singur ţel.

17. Maestrul îi spune discipolului său Zilu, vrei să-ţi spun ce este cunoaşterea?
A şti că ştii când ştii şi a şti că nu ştii când nu ştii, aceasta e adevărata cunoaştere.

Despre ren (simţ al omenescului)

3. Maestrul spune: Numai omul ren este capabil de adevărata iubire, de adevărata ură.

8.Maestrul spune: Cine aude dimineaţa vorbindu-se despre Cale, poate muri liniştit seara.

15. Maestrul îi spune Maestrului Zeng: Calea mea porneşte de la o gândire unică ce leagă totul.
Maestrul Zeng încuviinţează.
Maestrul iese.
Ceilalţi discipoli întreabă: Ce-a vrut să spună?
Maestrul Zeng: Calea Maestrului se reduce la aceasta: exigenţă faţă de sine, îngăduinţă faţă de ceilalţi.

22.Maestrul spune: Cei Vechi erau zgârciţi la vorbe din teama de a nu le putea confirma prin fapte.

23. Maestrul spune: Fii propriul tău stăpân, vei face puţine greşeli.

25.Maestrul spune: Virtutea nu este niciodată singură, ea este mereu însoţită.

*(traducere din limba franceză: Gabriel Fornica-Livada; traducere din limba chineză: Anne Cheng)

Linişte. Pe acoperiş.
Dar mai sus –
Linişte şi mai adâncă…
Fără scop…
Peste-acoperişuri pustii…
Fereastra-i căscată cu gramofonul, ca fălcile de lup.
Iar jos, prostituatele ce-au încoronat trotuarul,
Chicotesc, hohoteşte afluxul umanei ticăloşii.
Vânt uşor prin ramuri.
Trosnet de iarbă neagră, credulul tău glas.
Printre negrele steble răspândind otravă, sfară şi spaimă,
Ziua de iunie ajunge târâş pân-la mine,
Nărăvind cu razele soarelui să-mi înţepe pieptul…
Grăsimea soarelui peste-acoperiş, ca peste tartine
Lichefiată, – de fierbinte untură prelingere…
Şi Moscova ni se pare o proastă traducere
A unor texte de-ale lui Dumnezeu.
Dar te apropii tu cu ochi sfredelitori
Şi oraşul ţipă, alergând spre Kremlin,
Şi biplanul buzelor tale peste buzele mele
Conturează, răsturnându-se, un luping mortal, –
Acest cer de aramă planează doar peste noi,
Iar sub el nu e decât „te iubesc”-ul nostru!
Striviţi de-albastra boltă, ca de-o povârnită poartă,
Tot mai surd,
Tot mai slab…
Ca nişte ţestoase de aur prin nisipişul zilei
Peste oraş prind a se târî cupole de biserici blajine.
Şi când străzile astea îşi potolesc năduful
Şi amuţesc, retrăgându-se în tăceri şi tristeţe, –
Pentru prima oară mă jur pe versurile mele
Pe mine să mă răzbun pentru tine.

(1918)

* 2011, Traducere de Leo BUTNARU

Cea mai mare provocare pentru un critic literar e să scrie o cronică despre un manuscris. Despre un volum care n-a fost citit/publicat …Însă eu nu sunt critic literar, iar volumul cu pricina a fost citit deja de Felix Nicolau şi de Mihail Vakulovski (care semnează şi o notă pe coperta a patra).

Rock în Praga este un volum de poeme, construit aproape matematic de poetul-inginer Andrei Zbîrnea (”d-aia n-am ajuns să lucrez ca inginer. presupun prea multe chestii. ce e aia poet inginer?“), având trei capitole aparent fără nicio legătură între ele (Adela,  rock şi iederă). Trei capitole distincte, punctate cu rigurozitate de acel lirism diluat, dar de bună calitate, la care am făcut eu referire după ce l-am ascultat pe tânărul poet citind în Cenaclul literar Marin Mincu,  împrumutând o sintagmă critic-sportivă, lustruită în timp de maestrul Alex Ştefănescu.  Trei capitole marcate cu insistenţă de Adela, un personaj aproape nehotârât între identităţile pe care i le conferă autorul.  Adela, “o fată din berceni care fumează două pachete pe zi“,  Sînziana într-un dialog nepoetic ( sau, în finalul primului capitol:  “în scena asta adela se transformă în sînziana.”) ori Adela, o făptură fantomatică & livrescă, ieşită parcă din romanul-jurnal al lui Garabet Ibrăileanu, la care se gândea Ştefania Mincu după ce a auzit o parte dintre aceste texte, lecturate de autor  în sala bibliotecii metropolitane din Bucureşti. Poetul, un fel de Emil Codrescu, care alege să nu aibă nimic dacă nu alege să aibă totul (oau, ce paradoxism ratat!)  ţine un jurnal poetic, aproape la fel de pudic ca un jurnal ţinut de un adolescent pe la 1900 (”hipermetropia şi timiditatea nu-mi permit decât presupuneri“).

Însă (şi asta-mi place cel mai mult la Andrei Zbîrnea!) poetul nu scrie (sau nu practică) o poezie de dragoste. Nu este nici minimalist şi nici nu are contaminări de context poetic cu douămiismul românesc, cu toate că binevoitorii ar putea să-i găsească câteva locuri comune (mai mult sau mai puţin zeroiste) plutind în derivă prin corpusul volumului. Şi când spun asta, mă gândesc la titlul unui poem (“tu nu îi ştiai nici pe mutu nici pe chivu.”) sau la câteva sintagme care, prea ies în faţă, prea se doresc memorabile (”cu reverul lui federer/de la wimbledon 2005“; “există poezie/în orice croşeu de stângă“). Andrei Zbîrnea practică o poezie hard-rock (într-o rezonanţă puternică, obsedantă, cu mediul (psih)analizat), cu o candoare de-a dreptul suprarealistă.

N-am vrut să-i fac o recenzie volumului Rock în Praga, am vrut doar să redau (fără acceptul autorului) un text, din manuscrisul primit acum câteva ore pe mess. Dar, erau atât de multe texte bune încât, până la urmă, a ieşit o cronică.

Iată şi textul:

copacul şi Adela
ochii mei veghează naufragiul cărnii tale Adela copacul plânge râde vibrează copacul vociferează la orice cuvânt
şi-a agăţat ramurile de carnea ta Adela aproape că o devorează vorbim ore în şir despre acest copac
acum stăm lângă crengile lui
ne-am aşezat pe o bancă în cişmigiu copacul spune că  nu ar trebui să te cheme Adela numele tău e nepotrivit pentru o fată din berceni care fumează două pachete pe zi
copacul şi-a agăţat ramurile şi de oasele tale adela copacul vrea să dispari la douăşapte cum au dispărut joplin hendrix morrison copacul ascultă rock
Adela copacul vociferează la orice cuvânt

Îl evoc pe Mircea Horia Simionescu prin câteva citate din Bibliografia Generală, de care sunt intim legat prin volumul meu Addenda, care  a ieșit din mantaua Dicționarului onomastic și a Bibliografiei generale:

“Pierdere ireparabilă pentru omenirea gânditoare ca şi pentru sensibilul cititor, care [...] se simte, în final, singur, nefericit şi în veci neconsolat.”

Requiescat in pace!

(n. 24 iulie 1911 – d. 30 aprilie 2011) Mai departe

Duminica asta, când avioanele americane bombardează Libia iar bisericile creştine îi prăznuiesc pe sfinţii părinţi ucişi de arabi, m-am gândit să vă amăgesc cu niscavai Materialuri folkloristice, culese şi publicate de Grigore Tocilescu în anul de graţie 1900.

Coloana sonoră este asigurată de imnul ploii:

Praznicul, de porcii cu colţii de aur:

Invitat special, Nuţu (nicio legătură cu cămătarul ferentar, liberat anul trecut din universitatea Rahova):

Accesul în rai se face cu…şaua pe trei cai:

La final, un concurs simplu de cimilituri:

Partea cu adevărat românească vine acum (am eliminat cele trei puncte pudice, am scos orice XXX):

“Audită de Chr.N.Tapu de la N. Zanescu, Vladimir-Gorj

Fole verde matostat
Ungurica s’a uitat
De când nu s’a mai jucat.
Ungureanu, fute-l’aş,
Nici in casa sa nu’l laşi;
Adi iti fura căldăruşa,
Mâine ‘nşală muieruşa!

Audită de Chr. N. Tapu de la Ion Bondoc, Bobu-Gorj
Iubeşte, neică, iubeşte,
Şi de duşmani te pazeşta,
Că duşmanu, fute-l’aş,
Nici în casă sa nu’l laşi;
Că ori ciupeşte mătuşa,
Ori îţi fură căldăruşa!”

Vă doresc o duminică uşoară şi o lectură plăcută în continuare (sau invers)!