Am citit acum câteva minute, pe pagina de fb a lui Iulian Tănase, o postare intitluită Ce cavaleri mici și triști produce țara asta! Hoax, fake…sau o poantă de stand up poetry pusă la cale de poetul Gelu Vlaşin ?  Dar, verificând, am constatat că…e pe bune, adică, Gelu Vlaşin a fost decorat de Mr. Băsescu & contrasemnat de Mr. Boc, fiindu-i conferit Ordinului Meritul Cultural în grad de Cavaler, prin Decretul Nr.28 din 16.01.2012, publicat în Monitorul Oficial pe data de 22 ianuarie 2011. Faptul că a fost decorat în timp ce alţii agitau pancarte nu e o crimă, însă, faptul că, după o astfel de săptămână, în care România a fiert în suc propriu, ieşi la rampă, pe blogul tău, cu o asemenea informaţie e…(mă abţin să spun ce-mi trece prin cap!) cel puţin ciudat. La fel de ciudat ca şi motivul pentru care a fost decorat (“în semn de apreciere pentru talentul şi dãruirea de care a dat dovadã în întreaga sa carierã literarã, pentru promovarea culturii româneşti în lume şi implicarea sa constantã în strângerea legãturilor dintre românii aflaţi peste hotare”).

Citind ultimul paragraf al motivaţiei prezidenţiale mi-au venit în minte următoarele:

1. Vlaşin a strâns bine legăturile dintre românii aflaţi în Diaspora, atât de bine încât a fost urgent recompensat (P.S.: Nu vă gândiţi acum la voturi furate în campania electorală, ultraprezidenţială, pentru al doilea mandat şi alte chestii mai puţin onorabile. Vlaşin n-ar fi în stare de aşa ceva!);

2. Vlaşin face parte din serviciile secrete (NU, cu siguranţă, nu! L-am cunoscut, la alegerile USR din anul 2009, şi, după ţinuta, mimica ori vrăjeala asumată acolo, sigur nu face parte din niciun serviciu guvernamental, secret sau nesecret…).

Cât despre “talentul şi dăruirea de care a dat dovadă în întreaga sa carieră literară” (sună de parcă s-ar fi încheiat, cumva…) îmi rezerv dreptul de a fi circumspect, extrem de circumspect. Ca să fiu sincer, nu am citit vreun text semnat de Gelu Vlaşin, care să mă mişte, ori…măcar care să mă facă să-mi pun întrebări

Concluzia: dacă pentru partea politică nu era cazul, pentru partea literară, nici atât, atunci de ce l-a premiat Traian Băsescu pe Gelu Vlaşin? O întrebare de care nu pot să scap.

Şi, pentru că a ieşit soarele (chiar a ieşit!) mă gândesc că, poate m-am pripit. Poate Gelu Vaşin are o coloană atât de puternică şi un spirit atât de vertical, încât o să refuze, acum, această distincţie, la fel cum a făcut-o luptătorul anticomunist Vasile Paraschiv, în anul 2008. Îmi place să cred că, la festivitatea de acordare a medaliei, Gelu Vlaşin o să-l umilească pe Traian Băsescu… Dar eu nu sunt decât un idealist!

Mult carton consumat. Multă hârtie. Mulţi nervi. Multe cărămizi, noaptea. Multe geamuri schimbate, pe bulevardul I.C. Brătianu. Mulţi oameni care strigau azi, să curgă sânge…De unde atâta optimism?

Există. Înghite totul, ca o gaură neagră. Când l-am auzit pe Mincu spunând asta, m-am gândit că e o exagerare de-a lui, una cu tentă livrescă, fără prea multe legături cu realitatea. Dar, după ce m-am mutat în Bucureşti, am văzut că vidul ovid transgresează sincera caracterizare a creativităţii dintr-o anumită zonă geografică. Este o stare de spirit. Pe care o simţi mai acut în centru decât în provincie… Mai ales dacă te-ai născut în provincie. E starea noastră de spirit, pe care o puncta Caragiale în Noaptea Învierii (”Știi să scrii? ești literat. / Știi să citești? ești critic.”) ? E un simptom al sociopatiei care mă-ncearcă de vreo câţiva ani? Până la urmă întâlnirile astea îşi au rostul lor. Să socializăm unii cu alţii. Să socializăm cu cititorii. Să-i rememorăm pe cei care nu mai pot socializa.

Cu toate că mi-e din ce în ce mai greu să socializez, vă aştept mâine, la orele 16.00 în clubul B!bl!otek din Constanţa la un 4+4.

HyperImagini de la lansarea hyperandroidului meu. Cea mai mişto e hyperfaza cu patinatorii pe hyperfaţada clădirii. De fapt, toate fazele sunt hyper …

Pe când eram elevul Şoitu dintr-a unsprezecea, frecventam cu o anumită pietate biblioteca din cartierul Coiciu de Constanţa, aflată pe strada Răsuri nu-ştiu-cât. Citeam în draci poezie română actuală şi nu-mi mai amintesc dacă l-am descoperit singur pe MI, dacă mi l-a recomandat bibliotecara, sau dacă mi l-a strecurat în geantă prietenul meu întru lecturi programate, elevul Mircea dintr-a noua. Însă nu pot să uit volumele pe care le-am citit atunci, în anul de graţie 1988: Poeme, Poeme nouă, Alte poeme nouă, Versuri vechi, nouă. Cărţi asupra cărora n-am putut să revin cu o relectură. Fie le-am digerat foarte bine, fie au fost atât de puternice & m-au marcat atât de tare încât n-am mai putut să le recitesc.

Mircea Ivănescu este un model pentru mine. Un om & un poet exemplar. Din păcate, un model pe care n-am reuşit să-l urmez. Prin toamna anului 1996 am fost foarte mândru, când un critic literar din vestul ţării spunea că personajul meu Muniu, din volumul Anticulinare, este fiul/nepotul lui Mopete…

Următoarea întâlnire cu MI a avut loc când a apărut prima (& singura dacă nu mă-nşel!) antologie a poetului Mircea Ivănescu (Versuri, ed. Eminescu, 1996) din care am citit doar câteva texte. M-a enervat atât de tare ce scria Eugen Simion pe copertă, încât…am omorât o muscă cu partea aia, în care apărea: “În poemele sale nu se petrece nimic memorabil“. Este ceva cu adevărat memorabil în viaţă? , mă-ntreb eu, în timp ce şterg cu un şerveţel umed urma roşie, lăsată de biata muscă pe litera Î. Frunzăresc antologia şi găsesc două semne: la pagina 11 şi la pagina 169 (două pagini, cu colţul din dreapta sus îndoit). Încercam, oare, să demonstrez că tot ce întâmplă în poemele sale este remarcabil? Am vrut să le scanez, dar, pînă la urmă, e mai frumos să le tastez, cuvânt cu cuvânt:

despre alegerea vorbelor

am mai fost pe aici. a trecut vremea,
stejarul se legăna – şi ploaia asemeni
cu vântul foşnea printre frunze, foşnea.
m-am sprijinit de copac. lumea
era stridia mea.
oricât aş fi deschis-o, ştiam
că voi găsi chipuri,
că ani întregi au trecut
ca nişte nimicuri.

şi că pot iarăşi porni
către copacul în care
am întâlnit de demult, de demult
lumina ei mare.

“în ţara aceasta a ploii în pădure, ne-a spus cu glas stins
de demult, când am ajuns aici, o făptură,
una din umbrele de ceaţă şi bură,
una din umbrele pe care le stârneam înadins,

să ne alungăm frica, singurătatea, în ţara aceasta, spunea,
când surâde cea care e închisă în copac, soarele, seara,
aruncă spre arborele ei mohorât un inel, i-aprinde tiara
în păr, noi ne întindem mâinile către ea.

tremura ploaia pe faţa lui, şi a întins orb spre noi
o mână bătrână, încărcată de vremuri şi ploi
noi am mers mai departe, surâdeam rău
în sinea noastră, pentru noi părul tău

era o lumină reală.
mergeam încet prin tristeţea înaltă, serală”.

asta am scris-o de mult. dar şi acum
pot să surâd când trec mai departe.
(nici nu există tristeţuri serale.)
trebuie să ne măsurăm vorbele.

despre irealitatea amintirii

în după amiaza aceea, când eram singur acasă cu el,
şi se aşeza mereu la pian, şi cânta marşul funebru
(de chopin) – şi eu umblam înspăimântat de mirosul de flori
şi catafalc al acordurilor de soare şi pământ ud,
umblam prin cameră şi mă uitam pe fereastră -
el a venit lângă mine la geam, şi a spus deodată -
iată, părinţii lui…şi m-a trimis afară, în curte.
ei au întrebat de un nume necunoscut.
nu stă aici, le-am spus. mai târziu, am ştiut
că ei veniseră trimişi de băiatul lor să vadă dacă fratele meu
nu murise în ziua aceea – îi fusese frică să vină el singur.
tatăl lui mi-a spus după aceea că aveam un păr
de un roşu veneţian. eu am fost întotdeauna foarte brun.
am râs cu fratele meu despre această glumă cam romanescă.
după aceea el a murit.

Anul ăsta n-am avut chef de Bookfest. Simţeam c-o să fie nasol, poate mai nasol decât anul trecut. Am fost vineri, între orele 19.00- 21.15. De fapt, am câştigat un drum dus-întors, cu maşina unui prieten. Nu ştiu dacă erau zece vizitatori în tot târgul. Multe edituri aveau standul închis cu…o sfoară, de care era atârnată o coală de hârtie pe care scria cu pixul ÎNCHIS (aşa cum am văzut la Vinea, sau la alte edituri la fel de mici). Puţine reduceri/promoţii în bookfestul meu dezolant. Poate s-a mişcat mai bine în week-end, dar mă îndoiesc.  Discovery Channel avea cel mai viu stand! De acolo am luat colecţia de DVD-uri Prin gaura de vierme cu Morgan Freeman. M-am bucurat că n-a dispărut editura Univers, de unde am cumpărat nişte cărţi foarte bune & ieftine.  Miruna s-a urcat pe tronul urzit de Nemira, iar  Manu a fotografiat-o.

Decât un Bookfest obosit, mai bine o expoziţie de afişe publicitare de la inceputul secolului XX. Expoziţie realizată de Raluca Alexandru & găzduită luna asta de I.C.R. Ady, ciorapul reginei/Ady, regina ciorapilor, a fost, de departe, cel mai mişto text publicitar interbelic expus acolo.

Nu ştiu dacă este o glumă sau o greşeală de redactare, dar băieţii de la Jurnalul au nimerit-o bine…

Azi, ruşii au scos armele la control. Au şters de praful războiului rece lansatoarele de rachete nucleare. Le-au plimbat prin Piaţa roşie din Moscova, alături de superbele baterii mobile antiaeriene S -- 400 şi de tancurile T-90. În al doilea război mondial ruşii au pierdut 26.6 milioane de oameni, puţin mai mult decât populaţia României noastre, din trecut,  din prezent sau din viitor…