Când o să-l văd pe Băsescu locuind într-un apartament de două camere, pe Boc înghesuit în tramvaiul 32, pe Oprescu circulând cu metroul la ora opt dimineaţa, pe Vanghelie făcând piaţa de la economatul din Rahova, pe Patriciu numărându-şi speriat banii de motorină la o staţie Petrom sau OMV, iar pe Berceanu,Videanu & Udrea, cum îşi fac vacanţele de vară la Constanţa…o să visez la România, ca la singura ţară în care pot emigra.
Până atunci, mă gândesc la povestea pe care mi-o spunea tata, acum vreo treizeci de ani, care pornea de fiecare dată cu: Totul se plăteşte…în viaţă!
Azi, am fost la shopping în AFI Palace Cotroceni, care este destul de aproape de mine (cca. 15 minute de mers cu ratb). Când am intrat: ! ?…, stupoare, rumoare. Undeva, pe mijloc, printre estradele marketate de blugi şi manechine erau plantate nişte rafturi ciudate cu cărţi. Precum rafturile folosite de anticarii ambulanţi din Piaţa Universităţii. Dar rumoarea nu era produsă de cumpărători ci…de librarii angrenaţi în prima (& ultima, sper) ediţie a extraordinarului târg de carte m(all)istică, BookLand, care patinau speriaţi printre bibliotecile ambulante. Singura chestie care deosebea bibliotecile-ntre ele, era eticheta de hârtie cu numele editurii. Am văzut mult corint, la mijloc, foarte mult polirom, la capăt de drum, şi destul de multă nemira…Am avut timp să frunzăresc destule volume şi să vorbesc cu vânzătorii care alergau printre rafturile duble, pline cu cărţi până la refuz. La Corint am frunzărit ultimele cărţi de poveşti. Singurul incident s-a produs când m-am apropiat de un raft şi am atins o carte de Andersen: a urmat o avalanşă de cărţi, pe ambele laturi ale bilbliotecii corint(ice). Din păcate vânzătorii erau ocupaţi cu listele de preţuri, iar eu am adunat vreo şapte-opt cărţi, mari & groase ca nişte ceasloave, până mi s-a năzărit că nu mi se potriveşte deloc meseria de ajutor de librar şi am plecat. Cărţile căzute la datorie au rămas în continuare pe câmpul de bătălie şi au dispărut, la un moment dat, printre picioarele cumpărătorilor, grăbiţi să treacă mai repede de labirintul buchiniştilor speriaţi. Nicio problemă: la noapte o să le fie bine! Până la urmă, mi-a amintit ce căutam acolo. Îmi doream un rucsac mişto & foarte solid, pe care l-am găsit, fără prea multe probleme, la preţul de 130 de ron.
“cum adica obiecte care le-au apartinut poetilor selectati? astea sunt toate? poate eu vreau sa cumpar creierul lui Peniuc? este acolo de vanzare? a, nu. acestea sunt obiecte la care au renuntat poetii selectati in vederea vanzarii, deci nu le mai apartin. la prezent. pt ca e decizia lor la ce renunta si la ce nu. deci poetii vand chestii ce nu le mai trebuiesc si ar trebui sa le trebuiasca altora doar pt ca au fost ale lor. de fapt acest muzeu e singura realizare a unora dintre cei mentionati mai sus. e trist sa te trezesti turnat in ciment sa nu te poti misca, sa nu iti poti intinde degetul. sa te sperii. oho!!!!! sunt statuie. nu am murit? asta este celebritatea.” (George Vasilievici – comentariu la postarea time 2 say goodbye, generatia MM , apărută pe situl hyperliteratura on 17.05.2007 @ 20:59)
Comentariul ăsta, publicat de George Vasilievici pe Hypera, distrusă de Marius Ianuş când a fost lovit de pandalia religioasă (cât l-am înjurat azi, când mă chinuiam să recuperez cele 94 de comentarii ale lui George…din păcate, n-am reuşit să le reciclez decât pe primele 10!), mi-a străluminat mintea obosită cu o idee destul de odihnită: o expoziţie de obiecte nemişcate la Muzeul literaturii. Obiecte vestimentare ale scriitorilor care au plecat brusc din lumea asta. Un proiect trist cu…o mină veselă. Până atunci, vă invit la un fresh literar, pe care o să-l bem în memoria lui George Vasilievici, în Club A. Iată şi afişul:
& celelalte nouă comentarii:
cum vine asta Mircea: “eşti abscons, nici nu încerc să te-nţeleg …………….. ” dar “cum bine zici”?
Comment Posted By george vasilievici On 25.07.2007 @ 01:19
nu este greseala de tipar.
Comment Posted By george vasilievici On 29.06.2007 @ 23:05
da de unde, e doar o impresie si chiar cu ea se hraneste.
Comment Posted By george vasilievici On 29.06.2007 @ 23:08
da ma Silviule dar nu poate sa spuna ce pentru ca nu exista spusul asta. eu nu cred ca avem destule cuvinte ca sa spunem tot. si tocmai asta este rostul poeziei sa spunem prin cuvinte ce nu se poate spune prin cuvinte. vreau sa prind moartea poeziei. moartea ei pe bune si de la sine nu sinuciderea poetilor sau altceva. moartea poeziei ca moartea limbii latine. as fi fericit s-o cunosc.
Comment Posted By george vasilievici On 26.06.2007 @ 00:36
jjjjjmecher arici. face PS PS! mosule apleaca-te să îţi spun ceva şi îţi dă un cap în gură de îţi umple fruntea de intepaturi. roagă-te să nu te dezgroape aia de peste o mie de ani. nu degeaba dar te vad in scheletul gol.
mie imi pace poemul asta al tau care spune cu totul alceva decat se vede negru pe alb. e un poem cam trist totuşi dar adevărat pentru România. mă bucura aceasta tehnica de a descrie prin cuvinte simple de tot stări sufleteşti pentru care nu există nici măcar cuvinte complicate.
Comment Posted By george vasilievici On 25.06.2007 @ 21:54
Caietul albastru nr. 10 (trad. din D. HARMS)
oho. nu te acuya nimeni de nimic. ba chiar din contra. bai mihai stiu ce iti aduce tie in viata poeyia si nu pot sa te acuy de ce ma acuyi acum tu pe mine că fac. nu frate. s-ar putea ca harms să fi fost exact în română şi asta îmi place mie la el. chiar este. el poate fi tredus exact.
Comment Posted By george vasilievici On 19.06.2007 @ 02:27
textele astea ale lui Harms au mai fost publicate acum cativa ani dar nu imi amintesc editura si am pierdut cartea. stiu ca volumul incepea exact cu aceasta povestire tradusa identic. poate cu o diferenta foarte mica. si ala cu puskin. o sa ii cer volumul tipului de la care l-am imprumutat la vremea respectiva.
oricum e bine ca traduci si se va publica iar Harms. faci un lucru tare.
Comment Posted By george vasilievici On 14.06.2007 @ 22:40
la genul acesta de poeme nu am incotro decat sa tin seama de ceea ce spuneti. fiind scurte le pot buli fara sa imi dau seama. asa ca am sters versurile cu inotatoarele.
Comment Posted By george vasilievici On 05.06.2007 @ 17:49
sa traiasca mai mult ca noi.
Comment Posted By george vasilievici On 29.05.2007 @ 01:07
Plus proba nr. 1, că…nu HOAXez:
M-am întrebat, de atâtea ori, de ce niciun scriitor român n-a avut curajul să scrie un roman despre Ceauşescu, fără tulburări senzitive sau exagerări stilistice? Măcar o carte, cât de cât serioasă, despre “cea mai dramatică prăbuşire politică a secolului XX, aceea petrecută în Europa Răsăriteană“. O carte obiectivă despre un sistem pierdut. O carte caldă-rece care să nu recupereze nimic. Care să nu demoleze nimic şi care să nu pună nimic în loc (pentru că, oricum n-are ce să pună…). O carte, la fel de critică cu ambele sisteme. Etc.
Nicio problemă, un scriitor englez, din prima linie a literaturii actuale britanice, a avut curajul să joace tenis cu ideologiile (politice, economice) şi să publice, în anul de graţie 1992, romanul The Porcupine. Singurul lucru pe care-l pot reproşa autorului este nehotărârea cu care a pendulat între Zhivkov şi Ceauşescu, atunci când l-a născut pe Petkanov, actantul nr. 1, creând un nou personaj istoric, un fel de …Ceauşov sau de…Zhivkescu. Dar asta l-a ferit, într-un fel, de criticile stupide ale celor ce sapă-n paginile acestei cărţi după bijuteriile ideologice & apartenenţa mascată la acestea. Sau, care caută similitudini cu faptele istorice. Totuşi, el a marcat în text diferenţa între cele două figuri istorice, prin trimiterile directe la cuplul Ceauşescu:
“Nicolae. Pe el l-au împuşcat. În ziua de Crăciun, unde mai pui. Dar acolo fusese o turbare, îl alungaseră de la el din palat, îi urmăriseră elicopterul, apoi maşina, îl târâseră înaintea a ceea ce ei numiseră, cu tot ridicolul, un tribunal al poporului, găsindu-l vinovat de asasinarea a şaizeci de mii de oameni; şi l-au împuşcat, i-au împuşcat pe amândoi, pe Nicolae şi pe Elena, pur şi simplu, ţintuiţi vampirul, aşa strigase cineva, ţintuiţi vampirul înainte să apună soarele, altfel învaţă să zboare din nou. [...] Puneţi-l la pământ, repede, asta-i România, înfigeţi-i un par prin inimă şi ţintuiţi-l la pământ. Da, în cazul lui însă nu se arătau asemenea semne.
Şi, pe urmă, cam cel dintâi lucru pe care l-au făcut la Bucureşti a fost să organizeze o paradă a modei. Văzuse la televizor, putori care-şi expuneau ţâţele şi picioarele, şi nu ştiu ce femeie creatoare de modă îşi bătea joc de simţul estetic al Elenei, comunicând lumii întregi cum soţia conducătorului a fost de “prost-gust”, desfiinţînd stilul ei vestimentar sub titulatura de “ţărănesc clasic”.
[...] Şi-a amintit de cei doi Ceauşeşti, de corpurile lor contorsionate. Prinşi şi executaţi în grabă, după un proces ţinut în secret. Ţintuieşte-i pe vampiri, repede, repede. Trupul lui Nicolae, cel pe care-l îmbrăţişase cu ocazia atâtor vizite de stat, golit de viaţă. Gulerul şi cravata încă ordonate şi expresia aceea ironică, vag zâmbitoare, de pe chipul pe care el, Stoio Petkanov, îl sărutase de atâtea ori la aeroport. Ochii îi rămăseseră deschişi, îşi aducea bine aminte detaliul respectiv. Ceauşescu era mort, cadavrul fusese prezentat la Televiziunea română, dar ochii îi rămăseseră deschişi. Oare nu îndrăznise nimeni să-i închidă ?“
Pe mine m-au dat pe spate, bucăţile care au avut cu adevărat umor, puţine la număr dar…savuroase (nicio legătură cu satira politică de care vorbea Robert Harris într-o recenzie a romanului):
“Întotdeauna-ţi puteai da seama când un tovarăş avea tendinţe deviaţioniste: imediat pleca în Italia să-şi ia un costum lucios şi se întorcea de zicea-i că-i gigolo sau pederast. Exact ca tovarăşul procuror general Solinski după vizita lui frăţească la Torino.
[...]Dacă Gorbaciov nu era era în stare să-şi ţină la respect nici propria nevastă, ce şanse mai avea să curme contrarevoluţia, odată ce începuse? Nu că şi-ar fi dorit. Şi toţi acei gigolo cu care călătorea, toţi consilierii şi reprezentanţii speciali şi purtătorii de cuvânt personali care de-abia aşteptau să iasă în străinătate, direct la croitorii italieni. Purtătorul ăla de cuvânt, cum îl chema, cel pe care-l iubeau capitaliştii, şi el avea un costum lucios. Cel care a zis că Doctrina Brejnev a murit. Şi că a fost înlocuită de Doctrina Frank Sinatra.
Încă un moment când realizase că totul se va duce de râpă. Doctrina Sinatra. I did it my way. Dar nu exista decât un singur fel de a o face, o singură cale cu adevărat ştiinţifică a marxim-leninismului. Să spui că naţiunilor din Tratatul de la Varşovia le este permis să facă lucrurile după placul lor e ca şi cum ai spune: “Nu ne mai pasă de comunism, haide să ne dăm cu totul pe mâna bandiţilor de americani, să le ia naiba pe toate!” Şi la ce expresie să cobori. Doctrina Sinatra. Să-l linguşeşti pe Unchiul Sam în asemenea hal. Şi cine era Sinatra? Un italian oarecare în costum lucios, mereu mână în mână cu mafia. Căruia Nacy Reagan îi cădea în genunchi. Da, lucrurile se leagă. Totul a început de la Frank Sinatra, toată afurisenia asta. Sinatra i-a tras-o lui Nacy Reagan în Casa Albă, aşa se vorbea, nu? Reagan nu-şi putea ţine nevasta în frâu. Nancy era în competiţie cu Raisa, în materie de haine. Nici Gorbaciov nu-şi putea ţine nevasta în frâu. Iar purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov ne asigură acum că vom urma Doctrina Frank Sinatra. Doctrina Elvis Presley. Doctrina hamburgerului McDonald’s. Doctrina lui Mickey Mouse şi a lui Donald Duck.” (Fragmente din romanul Porcul spinos de Julian BARNES, ed. Nemira, 2007, trad. Mihai Moroiu )
P.S.: O bucată din comentariul apărut în 1998 la BBC, la moartea lui Todor Zhivkov: “acesta şi-a câştigat reputaţia de cel mai autoritar lider comunist din Europa de est. Chiar dacă acest lucru este adevărat, este greu de crezut când îl compari cu o figură ca aceea a lui Nicolae Ceauşescu din România.”
Luni a murit Nero. L-am îngropat pe un maidan, lângă un morman de gunoi. Erau atâtea peturi acolo, încât cu greu i-am găsit un loc de veci.
Marţi s-a-mbolnăvit Miruna. Gripă & urticarie. Încă e sub tratament, cu evoluţie favorabilă, cum zice doamna doctor.
Manu a dat şi ea semne de boală, vineri seara. Am crezut că e gripă, dar avea colici renale, ceea ce ducea în altă direcţie.
Week-end cu lansare de carte, agitaţie, etc.
Luni s-a simţit mai bine. Marţi am fost la medicul de familie. L-am rugat să ne dea o trimitere în policlinică pentru investigaţii, dar lui nu i s-a părut o urgenţă… Era stresat că i s-au blocat cele 2 posturi libere, iar bolnavii de la ceilalţi doi doctori, care au fost recent pensionaţi, îl sufocau. Ieri, Manu avea febră (peste 39 de grade!) şi nu putea să stea în picioare. Am dus-o la urgenţă, la un spital militar, unde n-a fost internată imediat…deoarece era după ora 16.00 şi nu mai aveau niciun medic disponibil, pe specialitatea urologie. Azi, am dus-o din nou la urgenţă şi a fost internată la secţia urologie, după ce a stat vreo 4 ore la coadă, pentru analize, ecografii, radiografii, morţii mă-sii. Cică era o urgenţă…Este ora 17.49. Manu are tot 39°C.
Măcar…este asistată medical.
În staţia de metrou Unirii (magistrala Berceni-Pipera):
& monumentul accidentului necunoscut. În Piaţa Romană, lângă magazinul Eva:
Elizabeth Taylor (27 februarie 1932 -- 23 martie 2011)
