Azi-noapte l-am vizitat pe Sorin, sau l-am visat. E totuna. Vagabondam amândoi prin Buzăul vechi (dacă există aşa ceva) pe strada anticarilor.  Ştiu că-mi spunea ceva important despre o carte cu coperţi roşii care urma să apară, dar eu nu-l auzeam. La fel ca toţi ceilalţi, mă auzeam doar pe mine. Totul s-a petrecut destul de repede pe o stradă întunecoasă, peste care mizerabila  burniţă se cernea ca-n Llosa. În faţa bibliotecii, lângă o cârciumă de cartier (în care, dacă intrai, berea la halbă şi transpiraţia miroseau la fel) l-am pierdut pe Sorin. Ştiu că biblioteca lumina altfel .Era o lumină caldă, gălbuie care mă vrăjea precum lumina unui felinar. Am spart vitrina cu piciorul şi am intrat în zgomotul de cioburi. La parter am găsit doar timbre şi cărţi. Am răsfoit o carte mare cu coperţile roşii, cartonate. Ilustraţiile, de fapt simple desene cu steaguri şi arme, amestecate cu textele ca-ntr-o carte de istorie, străluceau şi ele într-o culoare roşie. Deveneau transparente, filigranate, de fiecare dată când schimbam pagina. Pe măsură ce răsfoiam cartea, pe stradă zgomotul creştea. Din stradă venea un aer revoluţionar, de sfârşit de ocupaţie, care dărâmă  calm toate zidurile, ca-n Ian Mc Ewan. Am scos din buzunar un pistol şi am urcat uşor scările. La etaj, într-un fel de hol sau antreu, proprietarul mă aştepta speriat, sau doar trezit din somn. Era-mbrăcat într-o pijama galbenă, asortată cu lumina bibliotecii. În cap avea o scufie, asortată cu mobilierul vechi sau cu cărţile ciudate de la parter. Am îndreptat pistolul spre el şi l-am rugat să nu facă zgomot. Am început să răscolesc prin sertare, dar găseam doar feţe de pernă, toate galbene. L-am întrebat: Doar atât? Proprietarul s-a aplecat şi a scos de sub scrinul aflat în faţa mea o cutie de bijuterii. Mi-a întins-o fără să scoată nici un cuvânt. Am deschis-o şi…visul meu a avut o breşă. În cutie erau cinci căluţi de lemn, albaştri, pictaţi cu frunze roşii. I-am zis, arătându-i căluţul cel mai mare: Şi fata mea are un cal de lemn pictat, la fel ca ăsta . Asta a fost breşa, momentul care m-a trimis înapoi în lumea reală. M-am trezit. Primul sentiment a fost unul de părere de rău, că hold-up-ul de la bibliotecă n-a fost decât o plăsmuire a minţii mele.

Două inimi. Bine conturate. Bine legate. În mijlocul nopţii pozate. Dar de cine-s conturate? De şoferul anonim, care a derapat, puţin, chiar în faţa porţii noastre. Dacă tu crezi că asta-i o baladă, ia chitara. Eu cânt şi tu zdrăngăneşti…

Ce a fost asta?

Comunismul e ca un suc de portocale roşii de sicilia,

turnat eroic în recipiente din ce în ce mai mici.

se consumă de preferinţă în prima zi,

bine stors, ţinut puţin la rece.

Nu pot să scap de versul ăsta dement:

senzaţii tari din 1964,

umblă prin mintea mea cu liftul.

Acum Ceauşescu vinde tot:

de la prezervative la ciocolată cu rom.

Eu iubesc doar reclama aia cu umbreluţa cochetă,

pescăruşul agăţat de cer şi aripa nezburată spre soare.

NICULE,

la ăştia la Neptun,

sunt preţuri ca pe vremea noastră.

Dincolo de cerul curat Isus ne aşteaptă.

El bea o bere şi fumează nişte americane,

ce poate fi mai blând de atât?

mai XXX, mai vestic, mai feroce?

Iliescu n-o să vândă nimic.

Băsescu n-o să vândă nimic.

A furat până şi salutul lui Ceauşescu,

a pus pe el semnul victoriei.

Tinere Vakulovski nu mai aştepta,

ei nu te vor, noi nu te vrem.

Isus te-a chemat la o ţigară.

1.scris aici, pe blog (direct, personal, fără menajamente).

2. sunt la modă poemele care curăţă bine dinţii…

nu mai vreau să fiu
cărţile pe care le-am citit.
nu mai vreau să fiu
filmele pe care le-am văzut.
nu mai vreau sa fiu
oamenii pe care i-am întâlnit.
nu mai vreau să fiu
banii pe care i-am făcut.
vreau să fiu eu,
unicul fir din părul tău.

Şi un posibil refren:
„Mândre cosiţe prind în mreje spiţa omului crăiască,
Dar frumuseţea unui singur fir îl face să iubească.”

Într-un poem de-al meu, publicat acum vreo 3 ani pe Hypera şi dedicat unui homeless care locuieşte aproape de mine (din ce am spus eu se poate-nţelege că şi eu sunt tot un soi de homeless, dar unul nou, care a trecut prin a doua alfabetizare  ) făceam o pauză bruscă-n logica textului cu următoarele versuri: ca-n toamnele mele agricole,/cu ştiuleţi de porumb/şi remorci pline de rugină… Cred că asta a fost imaginea pe care a aprins-o omul nou în mintea mea şi am redat-o fără nici un fel de cenzură. Pentru că, imediat după ce am populat textul cu sintagma omul nou, după ce am scris aceste cuvinte, în mintea mea au apărut, pe nerăsuflate, versurile de mai sus. Cum erau toamnele copilăriei mele (am scris chestia asta ca să răspund la provocarea Cătălinei!) ? Păi, moi, foarte moi. Cu multe arome (de gogoşari, varză şi castraveţi, de struguri negri, prune, ţuică şi vin de Mircea-Vodă) pe care le plimba maică-mea în Trabantul 601 alb cu care mergeam la ţară, de două ori pe lună. Dar, imaginile toamnelor mele agricole s-au suprapus peste imaginile toamnelor mele moi, din care nu-mi mai amintesc decât aromele…. Pentru că acolo, la culesul şcolar de struguri, roşii sau porumb s-a format omul nou din mine. Cel care nu crede în nimic. Cel care ar face orice să-şi atingă scopurile. Cel care nu ar ajuta pe nimeni fără să primească ceva în schimb, etc. Cu toate astea, (spre norocul meu) omul nou care creştea atunci cu repeziciune, a fost ciobit de o-ntâmplare simplă, tot agricolă. Eram în clasa a cincea şi mergeam la cules de struguri, la Nazarcea. Îmi plăcea să mă sui în bena plină şi să-i miştocăresc pe toţi, de sus. M-am hârjonit cu un coleg care-şi dorea acelaşi lucru (primul conflict de interese) până am căzut din benă şi mi-am rupt mâna dreaptă (prima-nfrângere publică). N-am vrut să recunosc că mă doare, aşa că nimeni n-a dat importanţă întâmplării, până când maică-mea a observat că mi s-a-ngrăşat rău mânuţa şi m-a dus de urgenţă la spital. Nu ştiu ce am învăţat din asta, dar atunci când mă gândesc la toamnele copilăriei e prima imagine care irumpe-n mintea mea!

Ca să fiu în ton cu Cătălina, dau  toamna, sau toamnele copilăriei, prietenilor mei: Mugur, Mircea, Sorin, şi Tina. Dacă au chef şi timp de compuneri libere îi rog să meargă mai departe!

N-am găsit Muzeul de Istorie, în schimb am găsit asta (PSD tropăie deasupra PNL):

Am ajuns până la urmă pe Calea Victoriei dar muzeul era-nchis. Mirosea a plictiseală aşa c-am rătăcit pe străzile alea din jurul muzeului până am nimerit în Valea Regilor. N-am ajuns acolo chiar pe uşa din faţă,

dar am depăşit momentul şi ne-am aşezat la prima masă…

Am comandat ceaiul casei, care se chema (bineînţeles) Valea Regilor, pe care l-am băut în ceşti Valea Regilor, pe o masă pe care scria Valea Regilor, într-o cafenea numită Valea Regilor, etc. Ceaiul costa 5 lei, iar narghileaua pe care n-am luat-o 12 lei.

Manu se gândea ce să mai pozeze, eu mă gândeam că stânga a fost ocupată de optica medicală,

autorizată de Ministerul Sănătăţii, iar dreapta de o croitorie pentru femei. Dar centrul,

centrul era liber, plin de cafenele, toate aceeaşi marcă Valea Regilor, chiar dacă mesele arătau altfel… Atunci am privit puţin în sus,

apoi mai sus,

şi chiar foarte sus, de parcă eram în altă ţară, departe de tot ce-nseamnă români, românie, românitate, românism, ş.a.m.d.

Cerul a ieşit cam negru, la fel de negru ca cerul gurii unui câine lup, dar asta nu ne-a oprit să visăm la un cer departe de tot ce-nseamnă români, românie, românitate, românism, ş.a.m.d. Ne ţineam de mână şi ne gândeam că suntem la…Paris. Poate din cauză că strada se chema Vilacrosse. Îngerii au început să cânte-n jurul nostru, ca-n filmul Night At The Museum 2, Battle Of The Smithsonian {2009} DVDRIP. Jaybob:

Totul era frumos, armonios, de plastic!

Sunt preşedintele vostru,
un preşedinte constituţional,
ales prin votul majorităţii.

Azi, poate dizolv Parlamentul.
Mâine,  declar starea de asediu.
Cu loialitatea eroică a gradaţilor
instaurez dictatura militară.

Modific repede constituţia.

Cu un referendum fantomă,
introduc pedeapsa cu moartea
(oricum, execuţiile vor fi publice
pentru că dictatura mea va fi una
modernă, corectă şi transparentă,                                                                                                                                                                        iar cei executaţi vor fi fericiţi).

O să vă arăt că voi aveţi puterea.                                                                                                                                                                         Voi aveţi ultimul cuvânt de zis.

La televiziunea naţională apar o singură dată:
să cer predarea necondiţionată a
forţelor rebele (un vânt de război
suflă furios deasupra ţării mele).

Cuvîntul ţara mea va avea o altă semnificaţie,
pentru că toate averile mai mari de un milion
de lei vor fi naţionalizate.
Toate terenurile mai mari de un hectar vor
fi naţionalizate şi redate circuitului agricol.
Toate casele mai mari de cinci sute de metri pătraţi
vor fi naţionalizate.
Toate băncile vor fi naţionalizate, iar datoriile voastre vor fi şterse.
Toate tipurile de transport rutier, naval şi aerian
vor fi naţionalizate.
Toate firmele de telefonie mobilă şi Internet vor fi naţionalizate,
iar tarifele reduse la jumătate.
Voi veţi fi naţionalizaţi,
atunci când veţi urmări
pe ecranele imense
cum sunt împuşcaţi trădătorii.

Iubesc America de Sud
cu celebritatea ei anormală,
(cu Fidel Castro, Hugo Chavez şi
Álvaro Uribe)…

De câte ori vine Ovia la mine şi-l apucă dorul de vece, vede pe noptiera de lângă vasul de ceramică o carte. De fiecare dată, alta. Astfel, el a trecut în ultimele luni, cu indecenţă, prin lecturile sau relecturile, sau RRlecturile mele… Am încercat eu să-i explic că nu mai am timp să le fac pe toate, că acolo e singurul loc unde reuşesc să fac mai multe lucruri deodată, ca ainştain, că literatura bună se consumă-n locuri reci şi umede, dar degeaba. Ieri după ce l-a văzut pe Şarpe (*Tom Sharpe), cum îi zice Manu, m-a ameninţat (pentru a nu ştiu câta oară) cu: O să bag eu pe blog o postare despre cărţile din veceurile prietenilor mei! Ca să previn, am băgat chestia asta. Cât despre indecenţa oviană, m-am gândit chiar să lansez o colecţie editorială, intitluită: CARTEA DE PE VECEU, care ar avea un fulminant succes de casă…Revenind la noptiera de lângă closetul meu, Ovia a văzut, în ultimul timp, odihnindu-se pe ea, tot felul de chestii sensibile. Un Dan Perşa stropit cu apă de chiuvetă (Cărţile vieţii), puţin Joey Goebel albit de pastă de dinţi (Torture the artist), nişte Tournier (Picătura de aur), Vonnegut (Galapagos), Amis (Banii) şi Bukovski  (De duzină) cu coperţile-mbibate-n săpun lichid. Dar cel mai mişto a fost Şarpe (Wilt), din care-m citit azi pe closet, ultimul capitol. Nu poci să mă abţin, fără să scot ceva afară:

“Împăratul muştelor avea să dispară şi, odată cu el o să-şi ia zborul şi Shane, Femei îndrăgostite, Eseurile lui Orwell şi De veghe în lanul de secară, adică toate simptomele condescendenţei intelectuale, toţi acei viermi încovrigaţi ai sensibilităţii.“

La fel o să dispară şi cărţile de pe noptiera de lângă closetul meu, de câte ori îmi va călca cineva pragul casei!

Update: Manu a pozat noptiera de lângă veceu. Aia de sus e biblioteca unui englez tare căcăcios…

nu sunt de stânga,
nici de dreapta,

toată viaţa am
avut probleme
cu orientarea,

nu cred
în nimeni
şi în nimic,
în afara familiei,

nu ştiu unde
este centrul
pământului,
de unde răsare
soarele şi unde
apune,

geografia mea
a avut întotdeauna
de suferit,

nu-mi fac cruce
şi nu mă-nchin,

scriu din ce în ce
mai mult,

pentru că, eu
stau în marele
meu creier

şi cerul
albastru,
pe care l-am
descoperit azi,
douăzeci şi
cinci mai
două mii nouă,
întins pe
asfaltul fierbinte.

cine l-a mirat pe hitler?
cine i-a pus mâna grăsuţă pe marginea de pluş?

de ce avea stalin privirea fină,
buzele strănse ca pentru un atac ?
avea doar şase ani, pentru dumnezeu,
şi privirea lui era deja ucigătoare!

lenin, la patru ani, cu o frunte atât de lată,
seamănă leit cu băiatul unui prieten de-al meu
(sst, n-aş vrea să ca părinţii lui să afle asta).

ce-i lipsea lui fidel alejandro castro ruz ?
avea costum, cărare pieptănată pe stânga,
lavandă fină, privirea puţin cam pierdută
şi o havană ascunsă în spatele batistei.

tânărul ceauşescu şi lupta de clasă,
ajunsă la nr. 32178.

micul che uitat pe oliţă,
îşi sugea mânuţa,
cu o maturitate aproape artistică.

kim jong un, frumos ca un
ambalaj cu aromă de fructe.

osama bin laden, un sugar imaculat
pe care l-ai lua fără teamă acasă.

elevul băsescu şi primele cuvinte care-ţi vin
în minte: vesel, senin, fericit.

mi-e dor de tânărul vladimir putin,
năstruşnic ca macaulay culkin
în prima parte din Home Alone.

toate astea mi-au amintit
de o grădiniţă din tomis nord,
cu fotografii de grup
în uniforme ceruleum
şi pampoane albe la gât.

cu oricare dintre ei
aş fi putut să fiu prieten…

Fane zis Grasu‘,
Florin zis Manae,
Mircea zis Sharky cu Cami zisă Creaţa,
Mugur zis Urs cu Raluca zisă Q,
Sorin zis Bursuc cu Crenguţa zisă Creanga,
Dan zis Po ,
Doina zisă Lupoaica ,
John zis Naşu‘ cu Dina zisă Didina,

eroi obişnuiţi, fără ştrampi şi mantie,
cu porecle interlope sau romantice,
amintind de mia fillia, cosa nostra, مرفوض,
de cartea junglei ori de ferma animalelor,
îi cunosc din ce în ce mai puţin,
pe unii de treizeci de ani (pe alţii de
nouăsprezece, sau chiar de cinci…),
cu cei mai mulţi dintre ei mă simt bine,
însă cu doi – trei mai concurez şi acum.