În ultimul timp joc cu frenezie The West. Joacă şi Manu (am reuşit s-o molipsesc şi pe ea după ce i-am creat un oraş intitluit Ecaterina I!), joacă mulţi dintre prietenii noştri din Bucureşti. Jucând acest MMRPG de browser am început să lecturez caractere, de fapt postări are conţin descrieri ale caracterelor… Unele descrieri sunt limpi, naive, altele sunt simple refulări ale ratărilor din viaţa reală, dar cele mai multe sunt nişte genuine fragmente de literatură, cum este şi cea din care citez. Pentru că autorul a dorit să rămână anonim, am linkuit imaginea caracterului său. Fragmentul citat, cu toate imperfecţiunile inerente unui text care nu are pretenţia de a fi altceva decât este, adică o simplă descriere  a jucătorului care animează un rol într-un joc online, dă clasă textelor perfecte din lumile dispărute ale unor scriitori cu pretenţii (*Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir ş.a.).

“Născuţi la începutul anilor 70-80, vedem acum în anul 2008 cum casa părinţilor noştri este de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o şi realizam că noi o să plătim pentru casele noastre în jur de 50 de ani. Nu avem amintiri despre primii paşi pe lună, nici despre războaie sângeroase, dar avem cultură generală,pentru ca asta însemna ceva o dată… Suntem ultima generaţie care a jucat “Ascunselea”, ”Castel”, “Raţele si vânătorii”, “Ţară, ţară! Vrem ostaşi”, “Prinsea”,”Sticluţa cu otravă”, “Pac Pac”, ”Hoţii si vardiştii”, ultimii care au strigat “Un doi trei la perete stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am făcut petreceri video (închiriam un video şi stăteam să ne uităm la filme 2 zile, închişi în casă), primii care am vazut desene animate color, primii care am renunţat la casete audio şi le-am inlocuit cu CD-uri. Noi am purtat jeanşi elastici, pantaloni evazaţi, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gaşcă. Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi am fost ultimii “Şoimi ai Patriei” şi ultimii “Pioneri”. La grădiniţă am învăţat poezii în româneşte, nu în engleză… Şi am cântat MULŢI ANI TRĂIASCĂ nu HAPPY BIRTHDAY la aniversări. Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills,  Melrose Place , Twin Peaks, Dallas .. şi cine zice că nu s-a uitat ori minte ori nu avea încă televizor. Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau, şi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau puştile alea absolut superbe cu apă. Între timp, ne consolam cu Tango cu vanilie şi ciocolată şi clasicele bidoane umplute cu apă de la robinet, care turnate în cap ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală. Noi am ascultat şi Metallica, şi Ace of Base, şi DJ Bobo, şi Michael Jackson, şi Backstreet Boys, şi Take That, şi incă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atât de Abba, şi de Queen, cât şi de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears. Am citit “Licurici”, “Pif”, Cireşarii, şi am băut Cico şi Zmeurată şi ni s-a părut ceva extraordinar când au apărut primele sucuri “de la TEC” fără să ne fie teamă că “au prea multe E-uri”, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc fara teamă de viruşi. Noi am băut prima Coca-Cola la sticlă şi am descoperit internetul. Noi nu ne dădeam bip-uri, ne fluieram să ieşim afară, noi nu aveam dolby surround system, tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o lună după ce le cumpăram şi le uitam pe dulap, pline de praf. Abia aşteptam la chefuri să jucăm ”Fântâniţa”, sau “Flori, fete sau băieţi”, sau “Adevăr sau Provocare”, sau orice ne dădea un pretext să ”pupăm pe gură” pe cine “iubeam”. Noi suntem cei care încă au mai “cerut prietenia”, care încă roşeam la cuvantul “sex”, care dădeam cu banul care să intre în farmacie să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă şi să le aruncăm în capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperând că persoana iubită va citi acolo unde scrie “De cine iţi place?” că ne place de el/ea. Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta făra cască, genunchiere şi cotiere, nu am avut scaune speciale în maşini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau dingreşeală pe jos, nu am avut pastile cu capac special să nu fie desfăcute de copii, nu ne-am spălat pe mâini dupa ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier, nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncam, părinţii noştri nu au “child proof theouse”, ne-au trimis să cumparam bere şi vin de la alimentară, şi cate un pachet de ţigări de la tutungerie.Noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancuri cu Bulă, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV,noi suntem cei care mai ţinem minte emisiunea “Feriţi-vă de măgăruş”. Suntem o generaţie de învingători, de visători, de ”first-timers”…

Dacă citeşti şi ai căzut măcar un pic pe gânduri, eşti de-al nostru !”

M-am gândit să scot un buletin de…ştiri livreşti. Pentru că sunt chestii fără o legătură directă cu viaţa, unele vesele, dincolo de orice intenţie a autorilor de a fi aşa, altele create special după reţeta comicului de limbaj sau de moravuri, le voi cita obiectiv, fără prea multe comentarii.

La Nemira “Platon Şi Ornitorincul Intră Intr-un Bar…“, de fapt amândoi îşi dau întâlnire acolo pentru un “Mic Tratat De Filosdotică“, scris de Thomas Catchcart şi Daniel Klein, autori care ne arată cât de cool e să iei la mişto filosofia. Culeg:

“Există un oraş în care singurul bărbier îi rade numai şi numai pe acei localnici care nu se rad singuri. Bărbierul  în cauză se rade pe el însuşi sau nu ? Dacă da, atunci nu se rade; dacă nu, atunci se poate rade” (paradoxul).

“Problema cu mâncarea nemţească este aceea că, oricât ai mânca, o oră mai târziu tot eşti flămând de putere” (NIETZSCHE & voinţa de putere).

“Clientul în restaurant: Puii, cum îi pregătiţi ? Bucătarul: Oh, nu facem nimic special. Le spunem doar că o să moară” (existentialism şi bioetică).

“Vânzătorul: Doamnă, aspiratorul acesta vă va înjumătăţi munca în gospodărie. Clienta: Grozav! Atunci, daţi-mi două!” (Paradoxul lui Zenon).

La Polirom, după trei încercări nereuşite de a ne arăta-n grup cât de negru a fost comunismul şi cât de alb va fi capitalismul, Angelo Mitchievici trece la fimul color cu volumul de povestiri Cinema. Citez şi comentez:

“Blasfemie, blasfemie / Viaţa ce-mi revine mie…”,

sau:

“Tu eşti capabil să râzi din orice, îi zise odată. Nu. Nu chiar. Când era mic, avusese limbrici, îşi mai amintea şi acum cum în rahat se mişcau cocoloaşe albe, pe care le da la o parte cu un băţ, ca să le vadă mai bine.” Eu ştiu că băiatul ăsta (*care i-a luat cândva locul, la Universitatea Ovidius, unui bun prieten de-al meu) şi-a dat doctoratul în scatologie, dar parcă la Polirom era un şablon, un standard. A fost cumva depăşit ?

La Humanitas a apărut ceva ce n-ar trebui să ratezi, chiar dacă preţul e de aproape 40 de lei ( poţi să mă-njuri, le fac reclamă gratuit că…merită!): Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe de T.S.Eliot. Citez, fără să mai comentez:

“Sunt şi nume ceva mai bizare, cu son de şerbet,
De bărbaţi şi de dame de lume:
Precum Platon, Electra, Demeter, Admet,
Căci toţi şi-ar dori -- de purtat -- aşa nume.
Dar pisicii îi trebuie un nume particular,
Dintre cele mai ciudate şi fine,
Altfel, cum să-şi ţină coada perpendicular,
Sau să-şi înfoaie mustaţa, mândră de sine?”

Iată varianta recitată (sau reciclată):

Aaa, era să uit… Tre’ să ies din livresc şi să-mi botez pisoii: Le-aş zice Pic şi Poc! Uite-i cum picotesc pe terasă: