Există. Înghite totul, ca o gaură neagră. Când l-am auzit pe Mincu spunând asta, m-am gândit că e o exagerare de-a lui, una cu tentă livrescă, fără prea multe legături cu realitatea. Dar, după ce m-am mutat în Bucureşti, am văzut că vidul ovid transgresează sincera caracterizare a creativităţii dintr-o anumită zonă geografică. Este o stare de spirit. Pe care o simţi mai acut în centru decât în provincie… Mai ales dacă te-ai născut în provincie. E starea noastră de spirit, pe care o puncta Caragiale în Noaptea Învierii (”Știi să scrii? ești literat. / Știi să citești? ești critic.”) ? E un simptom al sociopatiei care mă-ncearcă de vreo câţiva ani? Până la urmă întâlnirile astea îşi au rostul lor. Să socializăm unii cu alţii. Să socializăm cu cititorii. Să-i rememorăm pe cei care nu mai pot socializa.
Cu toate că mi-e din ce în ce mai greu să socializez, vă aştept mâine, la orele 16.00 în clubul B!bl!otek din Constanţa la un 4+4.
“cum adica obiecte care le-au apartinut poetilor selectati? astea sunt toate? poate eu vreau sa cumpar creierul lui Peniuc? este acolo de vanzare? a, nu. acestea sunt obiecte la care au renuntat poetii selectati in vederea vanzarii, deci nu le mai apartin. la prezent. pt ca e decizia lor la ce renunta si la ce nu. deci poetii vand chestii ce nu le mai trebuiesc si ar trebui sa le trebuiasca altora doar pt ca au fost ale lor. de fapt acest muzeu e singura realizare a unora dintre cei mentionati mai sus. e trist sa te trezesti turnat in ciment sa nu te poti misca, sa nu iti poti intinde degetul. sa te sperii. oho!!!!! sunt statuie. nu am murit? asta este celebritatea.” (George Vasilievici – comentariu la postarea time 2 say goodbye, generatia MM , apărută pe situl hyperliteratura on 17.05.2007 @ 20:59)
Comentariul ăsta, publicat de George Vasilievici pe Hypera, distrusă de Marius Ianuş când a fost lovit de pandalia religioasă (cât l-am înjurat azi, când mă chinuiam să recuperez cele 94 de comentarii ale lui George…din păcate, n-am reuşit să le reciclez decât pe primele 10!), mi-a străluminat mintea obosită cu o idee destul de odihnită: o expoziţie de obiecte nemişcate la Muzeul literaturii. Obiecte vestimentare ale scriitorilor care au plecat brusc din lumea asta. Un proiect trist cu…o mină veselă. Până atunci, vă invit la un fresh literar, pe care o să-l bem în memoria lui George Vasilievici, în Club A. Iată şi afişul:
& celelalte nouă comentarii:
cum vine asta Mircea: “eşti abscons, nici nu încerc să te-nţeleg …………….. ” dar “cum bine zici”?
Comment Posted By george vasilievici On 25.07.2007 @ 01:19
nu este greseala de tipar.
Comment Posted By george vasilievici On 29.06.2007 @ 23:05
da de unde, e doar o impresie si chiar cu ea se hraneste.
Comment Posted By george vasilievici On 29.06.2007 @ 23:08
da ma Silviule dar nu poate sa spuna ce pentru ca nu exista spusul asta. eu nu cred ca avem destule cuvinte ca sa spunem tot. si tocmai asta este rostul poeziei sa spunem prin cuvinte ce nu se poate spune prin cuvinte. vreau sa prind moartea poeziei. moartea ei pe bune si de la sine nu sinuciderea poetilor sau altceva. moartea poeziei ca moartea limbii latine. as fi fericit s-o cunosc.
Comment Posted By george vasilievici On 26.06.2007 @ 00:36
jjjjjmecher arici. face PS PS! mosule apleaca-te să îţi spun ceva şi îţi dă un cap în gură de îţi umple fruntea de intepaturi. roagă-te să nu te dezgroape aia de peste o mie de ani. nu degeaba dar te vad in scheletul gol.
mie imi pace poemul asta al tau care spune cu totul alceva decat se vede negru pe alb. e un poem cam trist totuşi dar adevărat pentru România. mă bucura aceasta tehnica de a descrie prin cuvinte simple de tot stări sufleteşti pentru care nu există nici măcar cuvinte complicate.
Comment Posted By george vasilievici On 25.06.2007 @ 21:54
Caietul albastru nr. 10 (trad. din D. HARMS)
oho. nu te acuya nimeni de nimic. ba chiar din contra. bai mihai stiu ce iti aduce tie in viata poeyia si nu pot sa te acuy de ce ma acuyi acum tu pe mine că fac. nu frate. s-ar putea ca harms să fi fost exact în română şi asta îmi place mie la el. chiar este. el poate fi tredus exact.
Comment Posted By george vasilievici On 19.06.2007 @ 02:27
textele astea ale lui Harms au mai fost publicate acum cativa ani dar nu imi amintesc editura si am pierdut cartea. stiu ca volumul incepea exact cu aceasta povestire tradusa identic. poate cu o diferenta foarte mica. si ala cu puskin. o sa ii cer volumul tipului de la care l-am imprumutat la vremea respectiva.
oricum e bine ca traduci si se va publica iar Harms. faci un lucru tare.
Comment Posted By george vasilievici On 14.06.2007 @ 22:40
la genul acesta de poeme nu am incotro decat sa tin seama de ceea ce spuneti. fiind scurte le pot buli fara sa imi dau seama. asa ca am sters versurile cu inotatoarele.
Comment Posted By george vasilievici On 05.06.2007 @ 17:49
sa traiasca mai mult ca noi.
Comment Posted By george vasilievici On 29.05.2007 @ 01:07
Plus proba nr. 1, că…nu HOAXez:
Azi am căutat în Google “wikipedia” să văd ce găsesc despre cei zece ani pe care i-a-mplinit. Dar…am avut o mare surpriză (pe care mi-a făcut-o de fapt motorul de căutare, dacă stau să mă gândesc mai bine): rubricile enciclopediei online, frumos înşiruite erau: Istorie, Geografie, Ştiinţă, Oameni, Tehnologie, …şi Adrian Păunescu.
Am observat că rezultatele nu sunt aceleaşi atunci când sunt logat într-un cont gmail şi folosesc o temă implicită. Fără o prea mare legătură cu subiectul abordat, mi-am adus aminte că, acum câţiva ani, Wikipedia mi-a amendat & cenzurat un articol despre Grupul de la Constanţa şi Cenaclul de Marţi. Până la urmă am înţeles de ce:
- pentru că nu era formatat întru wikizare;
- pentru că nu avea surse (o bibliografie cât mai groasă), diacritice şi cuprins;
- pentru că nu era încadrat într-o categorie mai mare, din care să facă parte şi alte articole asemănătoare şi trata subiectul altfel decât ceilalţi editori.
- pentru că l-a deranjat pe un anumit redactor-coordonator, cu care m-am şi certat…
Am încercat, azi, să repar această eroare şi mi-am consumat ziua formatând Cenaclul de Marţi, în categoria Cenacluri literare. Dacă aveţi informaţii suplimentare de adăugat şi/sau fotografii, vă rog să-mi trimiteţi cât mai multe pe adresa de mail: bitriver[@]gmail dot com.
Apropo: dacă-l mai şterge cumva şi după ce l-am formatat a la carte, nu mă mai cert cu el, cred c-o să-l împuşc!
Ca să nu fac o postare separată de 15 ianuarie: în general ne aducem aminte de Eminescu când atingem o bancnotă de 500 de lei. Până la urmă am găsit această pată, pe care am scos-o de pe tricoul roşu al lui George (după o imagine realizată de Roman Tolici):
Şi un update ceva mai vesel:
Am realizat un clasament (top 10!) al articolelor, postărilor, textelor recente despre George Vasilievici. Am testat textele pe cititori diferiţi, fiecare fiind invitat să dea o notă. La fiecare notă acordată de un cititor, s-a adăugat nota dată de mine, aceasta având o preponderenţă de 50 la sută din nota finală. Criteriile de notare pentru fiecare articol au fost următoarele: noutatea informaţiei din articol (55%), calitatea scriiturii (35%) şi nivelul traficului/audienţei mediului în care a fost publicat (10%). Din raţiuni ce ţin de etica publicistică (cu toate că nici eu şi nici mediul în care s-a realizat testul, nu subscriem în vreun fel regulamentelor sau principiilor etice cunoscute) nu voi dezvălui notele articolelor sau identitatea cititorilor chestionaţi. Vă doresc o (re)lectură plăcută!
Până la urmă, doar ordinea contează…
2. Gabriel Daliş – A murit George Vasilievici (1978 – 2010)
3. Roxana Glăvan – Tânărul scriitor sinucigaş şi-a anunţat prietenii că se omoară
4. Dragoş Nicolae – Scrisoare către prietenul meu, George Vasilievici
5. Cătălina George – Poveştile vii. George, cu un pas prea departe
6. Sorin Dinco – Frate Georg, ce zodie neagră!… Să vezi tu ce supărat o să fie MM pe tine…
7. Alina Bârgăoanu-Vasiliu – În vecinătatea morţii
8. Dan Perşa – In memoriam George Vasilievici
9. Mihail VAKULOVSKI – George, dă-mi un buzz!
Nu ştiu cui va folosi acest top (vreunui autor de monografii?), însă textul ce urmează face parte din categoria Lecturi obligatorii:
POEM ÎN CARE EMILIA SE POVESTEŞTE
Ne auzim în continuare!
Da. Şi nu e nimic poetic în asta…
Mihuţ îl caută la morgă.
Mirce e supărat.
Eu fac mişto.
Mugur sună des.
Drum bun George Vasilievici. Drum bun!!!
Ai dat deja mâna cu M.M.
Am şi acum tricoul roşu
cu Eminescu pe el.
Şi ADN-ul tău
uscat între fibrele textile.
Îl păstrez în bibliotecă,
între celelalte cărţi.
E a doua fotografie în chenar negru pe care o public, în ultimele 24 de ore…
Prin 2007 am făcut un schimb de mail-uri cu Dan Perşa. Când am obosit, am sudat între ele întrebările şi răspunsurile şi le-am trimis revistei Vatra. Băieţii de acolo ne-au publicat interviul dar l-au cam…malformat. Ei n-au înţeles că unul întreabă, celălat răspunde şi întreabă în acelaşi timp, aşa că au băgat toate întrebările la mine şi toate răspunsurile la Dan. A ieşit o chestie de un umor…ucigător. Pentru că vreau să repar greşeala lor, redau aici interviul aşa cum ar fi trebuit să apară. Chiar dacă are 2 ani şi jumătate, încă nu şi-a pierdut actualitatea!
GRIGORE ŞOITU: Deschid acest dialog (dacă tot vorbeam în mail de un interviu faţă-n faţă, fiecare cu o “mutare”, ca la şahul prin corespondenţă) cu ceva foarte simplu: care este tirajul în care te vinzi, sau, mai direct spus, are Dan Perşa un public ?
DAN PERŞA: Uite că mă provoci să amintesc ce-a spus acum ceva vreme Florin Şlapac. Spunea că îşi doreşte atâţia cititori cam câţi poate avea un club select… În 1987, când mi-a apărut Vestitorul, un ceramist din Constanţa, care citea în draci romane (avea la activul lecturii în vremea aceea vreo 5000 de volume şi mi s-a părut, la prima strigare, că ar fi puţine, dar apoi am socotit că eu citesc cam 100-120 de cărţi pe an, asta însemnând că în 10 ani am doar vreo 1000 de volume), a spus că Vestitorul e una din cele mai bune cărţi pe care a citit-o. Un prozator constănţean şi-a luat concediu după ce a citit-o şi s-a apucat de scris, a scos curând un volum de proză scurtă, una dintre ele fiindu-mi dedicată. Unui poet ce se lăsase de scris, i-a venit iar poftă să scrie, după ce a citit Vestitorul. Apoi, una dintre amintirile mele deosebite (şi secrete până acum), a fost când la Târgul Bucharest din 1987 Mircea Mihăieş a vrut să mă cunoască, după ce citise Vestitorul. Cum eram un admirator al său şi priveam la el ca la un mega-star, am rămas cu gura căscată şi n-am putut scoate o vorbă măcar. M-o fi luat de tâmpit că n-am ştiut vorbi, ori de îngâmfat, cine ştie… Trasă linia după câte am spus până aici, concluzia mea este că tirajul contează, ce e drept, pentru a-ţi aduce un ban în buzunar (dacă se vinde), dar important e cine îţi citeşte cartea. Contează calitatea cititorului – fapt legat de calitatea cărţii. Cum o receptează, în ce măsură îl influenţează, e atât de bună cartea încât să se întoarcă peste nişte ani la ea, schimbă ea ceva în chipul în care se scrie literatura?…
Noi trăind acum într-o epocă a comunicării rapide, am contacte întâmplătoare pe bloguri cu diverşi oameni pe care nu-i cunosc. Am avut surpriza să constat că mulţi dintre ei, deşi nu aveau legătură cu literatura decât în postura de cititori, citiseră un roman sau altul de-al meu… Dar, în substratul întrebării tale se mai află ceva: câtă popularitate poate dobândi un scriitor în zilele noastre şi în ce fel? Cel mai popular scriitor român este Eminescu, din câte cred. Mai toţi românii ştiu să recite câteva strofe din câteva poezii, dacă îi pui, deşi cred ca 80% dintre ei nu i-au citit cinci poezii de la cap la coadă. Eminescu se face la şcoală. Câteva idei critice preluate de profesori de la criticii literari, sunt locuri comune pentru toţi românii în ce îl priveşte pe Eminescu. E clar, e „naţional”. În vremea comunismului, existau alte mecanisme pentru „celebrizarea” a scriitorilor. Cei importanţi, daca erau „aliniaţi” la programul partidului (în sensul că nu erau ostili pe faţă regimului sau lui Ceauşescu), deveneau monştri sacri. Criticii literari, care dobândeau o imensă reputaţie şi autoritate dacă erau „aliniaţi” la rândul lor, vorbeau despre aceşti scriitori, ridicându-i în slăvi, până îi preschimbau în adevărate legende vii. Exista şi alt mecanism de cunoaştere peste noaptea a unui scriitor, contrar primului. Dacă ascultai Europa Liberă, acolo îţi era din când în când prezentat un scriitor. Îmi amintesc de Daniel Vighi, un tânăr prozator ce a ajuns cunoscut peste noapte întregii ţări, după o emisiune E.L. Mecanismul ăsta nu era la fel de bine uns cum era cel oficial, dar era totuşi ceva. Vighi e un important prozator azi, însă el nu a fost promovat de mecanismele oficiale şi nu e nici pe departe popular ca, să zicem, Fănuş Neagu. Greşesc?… Când e vorba de popularitate, e limpede, la public nu limbajul scriitorului ajunge, ci limbajul criticului literar. Criticul este cel care oferă „imaginea” cărţilor, el descifrează şi oferă oamenilor viziunea cărţilor, prin ochii criticilor văd oamenii cărţile. Dacă am trăi într-o lume scorţoasă, li s-ar spune criticilor că au o responsabilitate şi că, atunci când promovează un scriitor, îşi asumă un risc. Nu e deloc aşa. Criticul trebuie să fie un om pasionat de lectură, care citeşte mai mult, cât mai mult şi care exprimă, cu mijloace profesioniste, ce a văzut el într-o carte, într-un autor. Nu e responsabil dacă greşeşte, pentru că nimeni nu poate fi infailibil. Şi nu îşi asumă un risc decât pe tărâmul propriului său orgoliu de critic atunci când promovează pe cineva, deoarece dacă greşeşte privitor la cărţile şi autorii pe care îi promovează, în viitor asta se va vedea. Însă un critic nu trebuie să se gândească la viitor, nu trebuie să fie orgolios. El scrie şi apreciază pentru cei de aici şi de acum. Greşelile lor au consecinţe tot aici şi acum pentru cei nedreptăţiţi. Un critic care nu mai citeşte nimic de 17 ani, dar îşi păstrează autoritatea în virtutea inerţiei unui prestigiu dobândit în altă epocă, e o adevărată pacoste azi, dar nu ai cum scăpa de astfel de critici. Deoarece ei nu declară: domnule, eu am fost un critic al literaturii anilor 70 şi 80 şi habar nu am, decât din auzite, despre ce s-a întâmplat apoi. Şi cam asta e situaţia în România de azi. Norocul e că s-a născut, recent, o nouă generaţie de critici buni, cu chef să citească, curioşi să vadă, capabili să înţeleagă şi să treacă dincolo de „măştile” literaturii de azi, aşa cum vechii critici erau experţi în „măştile” literaturii din vremea comunistă, cea, să-i zicem, esopică. Bineînţeles, vorbesc de un trend, care e ceva „în general”, adică lipsit de nuanţe. De fapt, toţi criticii îşi asumă o responsabilitate. Alex Ştefănescu a mizat pe Mihail Gălăţanu, pe care l-a declarat cel mai important poet român de azi şi în proză a mizat pe Adrian Oţoiu, declarat un „Joyce” al României şi pe Ştefan Caraman, prin care „capitala prozei româneşti s-a mutat la Tulcea”. Nicolae Manolescu şi-a spus că biletul câştigător e Mircea Cărtărescu şi l-a declarat deasupra tuturor celorlalţi – deşi în mod normal un critic serveşte o literatură, nu un autor: gândeşte-te la Eugen Lovinescu, a făcut el declaraţii, sau doar a urmărit literatura în întregul ei, cu multă precauţie? Gabriel Dimisianu i-a numit pe „Dan Perşa, Ioana Drăgan, Cătălin Ţîrlea, Horia Gârbea, Răzvan Rădulescu”.
Dar să reducem şi mai mult problema tirajelor, ca să încercăm să ajungem la ceea ce este esenţial. Şi problema aceasta este: pentru cine scriem noi, cei care scriem? Ca să răspund, voi lua un scenariu SF dintr-un film (Star Trek). O civilizaţie legendară de pe nu ştiu ce planetă, atrage o navă în apropierea ei şi răpeşte o parte din copiii de pe navă. Deoarece pe acea planetă legendară mai rămăseseră foarte puţini oameni şi care nu mai puteau procrea prin nici o metodă (nici măcar să se cloneze nu mai puteau). Ei răpesc copii cu aptitudini speciale. Unul din ei este, să zicem, Dan Perşa când avea 12 ani. Sau Grigore Şoitu. Sau Radu Aldulescu. Sau Ecovoiu. Şi i se spune: vei deveni un mare scriitor pe planeta noastră. Dar căror fapte şi idei le-ai putea da reprezentar într-o lume străină? Căror imagini? Pentru cine să scrii acolo? N-ai deveni niciodată scriitor în afara lumii tale. Pentru că, deşi de obicei declarăm că scriem pentru noi înşine, de fapt scriem pentru toţi ceilalţi, ne adresăm lumii în care trăim, oamenilor alături sau în conflict cu care trăim. Tuturor celorlalţi. Şi, ce cred că e mai important, doar aici, acasă, simţim acea libertate ce ne face capabili să scriem.
DAN PERŞA: Tu cum vezi scena asta a literaturii pe care ne mişcăm de vreo cincisprezece ani încoace? Mai ales că eşti ceva mai bine aşezat în mijlocul fenomenului literar decât mine, care stau într-un colţişor şi doar privesc în jur şi prind doar atât cât pot prinde din ceea ce se întâmplă. Ce crezi despre relaţia scriitor-cititor, despre critica literară, despre edituri şi planuri editoriale?
GRIGORE ŞOITU: De fapt ai venit cu mai multe întrebări, cusute-n aceeaşi mutare… Sunt aşezat în mijlocul fenomenului literar doar geografic, sau, cum spunea Al. Cistelecan despre mine, sunt implicat în general în viaţa literaturii (nu şi în ceea ce se numeşte viaţă literară). Pentru că public sporadic în revistele din Ardeal, am o rubrică fixă în Tomis şi dezvolt un blog literar, cu un tiraj mediu de 700 de vizitatori unici pe lună. Accidental, ajung pe la câte un fest cu iz underground, la câte un colocviu de revistă sau târg de carte. Nu sunt foarte activ, nu fac schimb de servicii cu alţi scriitori, şi nici trafic de influenţă la nivel instituţional pentru a fi tradus. Nu merg la chiolhanurile literare, nu mai calc nici prin cenacluri, toate astea mă obosesc cumplit numai la gândul că există! Scena asta a literaturii, de care vorbeşti tu, e prăfuită şi lipsită, acum, de actori serioşi, care să creeze roluri solide şi nu doar să-şi scoată-n evidenţă orgoliile prin artificii aproape consumiste… Totul a devenit un joc de imagine, o campanie agresivă de aşezare a imaginii pe noi culmi ale audienţei şi statisticii. Nu e vina autorilor şi nici a editurilor care-i reprezintă într-un mod din ce în ce mai comercial. Poate că, după valul care a venit, s-a consumat prea repede în propria-i efervescenţă şi s-a numit Generaţia 2000, trăim iar o perioadă de aşteptare. Dar cât timp o să traversăm noi orizonturi de aşteptare? Cât timp o să ardem etape cu viteza luminii, multe dintre ele doar pe hârtie, pentru că criticul X sau Y a mai pus punct unui nou concept? Despre douămiişti Marin Mincu s-a grăbit să spună atunci când erau pe val, că sunt autori care debutează în preajma anului 2000, bla-bla-bla configurând nucleul programatic în jurul căruia se polarizează o nouă generaţie de creaţie, care corespunde noului orizont de aşteptare (am citat din memorie!). Numai că, noul orizont de aşteptare a fost forţat mai mult de scandalurile sau luptele de culise dintre tinerii nou-veniţi, între ei şi cei din generaţiile/promoţiile anterioare la care au ucenicit şi care le-au deschis drumul către acest orizont decât de cărţile lor care erau publicate sau aşteptau publicarea. Singurul merit al acestei generaţii sau promoţii literare este că a venit cu un PR şi un marketing agresiv, aproape occidental, iar mulţi dintre autorii care o formează au lucrat sau mai lucrează-n advertising, în media sau la edituri de top şi au transferat în competiţia literară tot ce e mai bun din experienţa lor profesională. Când citeşti toate astea, te gândeşti că ei chiar au un public şi se vând bine, dar realitatea e cu totul alta. Iar ca s-o vezi trebuie să vorbeşti cu un librar, sau să lucrezi o perioadă într-o librărie. În rest, autorii pe care-i lăsam noi în vogă prin 1996 – 1997, când debutam, s-au stins, generaţiile lor s-au clasicizat iar literatura merge mai departe, din ce în ce mai departe! Şi, cu toate că sună puţin ciudat, la mersul ăsta mai departe cel mai mult au contribuit editurile, iniţiativa privată! Cu mult mai mai mult decât instituţiile sau agenţiile guvernamentale (gen I.C.R.), ori revistele culturale sau criticii literari, ca instanţe de validare axiologică. Dacă stau să mă gândesc bine, acum 13 ani, împingeau literatura mai departe editurile (cu toate că, o parte dintre ele erau patronate de scriitori!): Pontica, Arhipelag şi Paralela 45, în poezie, Humanitas, şi Polirom în proză şi literatură nonfictivă. Apoi Arhipelag a murit, Paralela 45 s-a reorientat către alte genuri literare, Pontica a lâncezit din lipsă de fonduri şi au crescut noi edituri. Vinea a fost considerată motorul noii generaţii în poezie, fiind o editură ultraspecializată în aşa ceva, a devenit din ce în ce mai vizibilă Brumar, o selectă editură din Timişoara iar Polirom a devenit cea mai importantă editură din România, care s-a dezvoltat şi a achiziţionat Cartea românească pentru proza şi poezia autohtonă, mai puţin comercială. Humanitas a trecut în planul doi, a apărut Curtea Veche, cu care se luptă-n prezent, etc. Planurile editoriale vin cu multe, foarte multe traduceri (de ex., la Curtea Veche am văzut mulţi autori ruşi, actuali) şi cu prea multe reeditări, cu jurnale şi cărţi de confesiuni ale unor ziarişti sau ale unor vedete TV. Nu ştiu ce să-ţi spun despre relaţia scriitor-cititor (cel mai bine o poţi testa la o lansare de carte, într-un târg bine organizat, prin vreun cenaclu, ori aiurea pe stradă…), pe mine nu m-a preocupat până acum, cred că este o greşeală pe care o voi repeta până la sfîrşit!
GRIGORE ŞOITU: Mă gîndeam dacă ai fost tradus până acum şi unde? Ce crezi că este important pentru a fi tradus (să ai un anumit nivel de…notorietate, un public sau un tiraj f. mare, relaţii puternice, schimb de servicii cu scriitorii aflaţi în funcţii instituţionale sau, mai agresiv, să faci trafic de influenţă)?
DAN PERŞA: Treaba mea este să scriu, atunci când am chef. Chestiunile celelalte nu prea privesc literatura, ci „politica”. Iar eu nu fac politică de nici un fel. Nici măcar literară. Sunt scriitor. Cei care se zbat, preocupaţi de tirajele lor, de notorietate, de public, de traficul de influenţă, n-au decât. Pentru mine importantă e literatura, nu latura aceasta conjuncturală a ei, despre care nimeni nu-şi va mai aminti nimic peste câţiva ani. Că a luat nu ştiu ce scriitor o bursă prin trafic de influenţă, că şi-a tradus o carte folosind relaţii sus-puse ori plătind bani grei, că a făcut un turneu folosindu-se de cele câteva nume influente de români de peste graniţă, nu e treaba mea. Iar cei care se ocupă cu acest gen de trafic, nu servesc câtuşi de puţin literatura română. Instituţiile cu rost cultural, oamenii influenţi, degeaba se află pe aceste poziţii, dacă totul în mâna lor se preschimbă într-o farsă. Hai să ne amintim un pic care era cel mai important scriitor român acum câteva decenii. Nimeni altul decât Zaharia Stancu. Gata (adică pregătit, ba şi cu mare tam-tam să-i parvină) să ia premiul Nobel, gata să fie pus alături de Tolstoi şi de Faulkner. Câţi mai ştiu de el azi? Din Topârceanu mai ştim ceva versuri de romanţă, dar în vremea lui era considerat un al doilea Eminescu. Aşa că, scuze, în România valoarea literară nu contează. De ce? Pentru că majoritatea oamenilor „de litere” nu pricep literatura şi pentru că, dintre ei, cei care pot, îşi adjudecă mici moşii de influenţă, creează mici centre de putere şi de pe aceste poziţii, fără nici un discernământ, încep să împartă ce le mai poate trece printre degete şi dă bine. Nu contează valoarea literară din pricina lipsei de discernământ, a labilităţii morale, a lipsei de principii, a nepăsării, a nesimţirii, a aroganţei. M-aş detesta să fac parte din categoria hrăpăreţilor sau lingăilor… Până la urmă, se pune întrebarea: ce eşti? Eşti scriitor, sau un manager de literatură?… Am văzut, în timp, căile întortocheate pe care le iau hotărârile celor ce au dobândit influenţă asupra literaturii scrise azi. Şi aceste căi întortocheate, cu totul extra-literare, mi-au arătat că nu sunt rău intenţionaţi, dar se află în totală derută. Nu judecă din punct de vedere estetic cărţi, ci judecă diverse conjuncturi şi protejează anumiţi autori. Le-am observat deruta, e jalnică, la o adică. Am asistat, chiar, şi la deturnări de premii literare… Relaţiile mele în lumea literară se reduc la prietenia cu câţiva scriitori şi la contactul cu câţiva editori şi redactori de carte de bună calitate. Nu m-am băgat în cealaltă ciorbă şi pentru că ea mă interesează destul de puţin, şi pentru că nu am abilităţi de socializare, de gâdilare a orgoliilor, nu dispun de resurse de prefăcătorie… În ce priveşte notorietatea, hai să amintesc experimentul făcut de Stephen King. Pe când era în plină vogă, acest rege al horror-ului s-a hotărât să vadă ce şi cum e cu piaţa literară. Şi a scris vreo cinci cărţi, pe care a încercat să le publice sub pseudonim. Editurile strâmbau din nas când le vedeau, iar cele publicate dintre ele n-au avut nici cel mai mic succes. Încât Stephen King a tras concluzia: totul e o chestie de noroc. Cam aşa se întâmplă în lumea literară. Există scriitori care, conjunctural, dobândesc popularitate. Şi beneficiază de ea. Mai ales într-o ţară ca a noastră, în care critica literară e în derută şi în derivă. Nişte condiţii extra-literare creează, în acest fel, aura scriitorului. Dacă nu vrei să fii judecat cu măsuri extra-literare, rămâi, din punct de vedere „social”, undeva la margine.
DAN PERŞA: Hai să-ţi pun o întrebare la care cred că e mai greu de răspuns. Tu ştii destul de bine ceea ce se întâmplă pe Internet privitor la literatură. Ţi-ai putut face o idee despre cine sunt şi ce nivel de lectură au cititorii de azi? Dintre care unii chiar fac bloguri de consemnări critice, alţii comentează, îşi dau cu părerea, se agită în jurul cărţilor. De fapt, în jurul a ce se agită ei, pentru că am observat agitaţia lor, dar nu îmi dau seama de unde vine, dacă e din dragoste faţă de literatură, sau alta e cauza acestei agitaţii?
GRIGORE ŞOITU: Nu e greu de răspuns, ci mult… Mai ales că eu public pe Internet încă din anul 2000, când am lansat Scriptmania (primul lunar cultural dedicat nonficţiunii, din care a rămas o arhivă destul de trunchiată pe www.scriptmania.rdsct.ro ). Era epoca statică a html-ului, când interactivitatea se reducea la promovarea prin mail a apariţiilor noi dintr-un număr de revistă virtuală, prin anunţuri în grupurile de discuţii sau chiar în presă. Cititorii erau atunci ambetaţi de modul în care puteau parcurge textul într-o revistă tradiţională şi veneau pe Net unde totul era colorat, animat şi destul de uşor de accesat. La început o făceau din frivolitate, pentru că asta era noua modă, apoi pentru că informaţia apărea într-un alt format grafic decât cel obişnuit, şi, în cele din urmă, pentru că nu exista cenzură, nici măcar cea a bunului simţ…Dar ei nu aveau cum să participe, interactiv la conţinutul revistei, opiniile lor erau inexistente, le puteau, cel mult, expedia pe mail, redacţiei sau autorului publicaţiei virtuale. Chiar am reuşit să-mi materializez, în anul 2002, o fantezie de-a mea: să adun cele mai importante reviste virtuale şi să le public în Vatra, sub titlul România virtuală. Am vrut să văd ce impact au aceste publicaţii în lumea normală, a cititorului profesionist, obişnuit doar cu cuvântul tipărit. Impactul nu a fost prea mare, pentru că numărul a fost vânat de cititorii şi autorii revistelor copiate, ceilalţi privindu-l ca pe un experiment, ca pe o ciudăţenie sau ca pe un respiro pe care şi l-a permis, în luna iulie, redacţia prestigioasei reviste din Tărgu-Mureş. Cititorii de azi sunt fie foarte tineri, şi localizaţi în România, fie mult mai în vârstă, şi aflaţi în diaspora. Mai e şi categoria celor care au făcut tranziţia la web 2.0, care din cititori de publicaţii electronice au devenit creatori de bloguri, bloggeri sau chiar…scriitori. Ei sunt cei mai periculoşi pentru că dezvoltă comunităţi virtuale (în genul celei aflate pe poezie.ro, care a ajuns la peste 280.000 de vizitatori unici pe lună!) formate în mare parte din veleitari care-şi publică zilnic bruioanele de literatură sub umbrela unor sloganuri de-a dreptul hilare: (Participă…Citeşte…Respiră…Scrie…Comentează…Inspiră…Câştigă…Iubeşte, etc.). Mai trist e, că astfel de comunităţi au început să atragă şi scriitori cât de cât cunoscuţi, pe care-i publică alături de poeţii internetului, în tot felul de antologii (cum e cazul unui cunoscut scriitor chiustengean, redactor al revistei Tomis!). La polul opus, acum trei ani au apărut blogurile literare de club, unde intrarea membrilor era permisă fie democratic, prin votul majorităţii (Hyperliteratura) fie prin votul moderatorilor (Club literar). Cele două bloguri elitiste au, fiecare, aproximativ 5000 de vizitatori unici pe lună. Însă Hyperliteratura lui Marius Ianuş, unde am publicat şi eu în 2006 – 2007, când dintre cei trei administratori doi erau scriitori tomitani (Mugur Grosu şi Sorin Dinco), a renunţat la multe din principiile sale. A renunţat la cei doi administratori care au crescut audienţa calitativă a blogului, procentul dintre veleitarii care publicau şi scriitorii adevăraţi fiind, atunci, cam de 40 la 60… A renunţat la criteriul de selecţie al scriitorilor care publică pe blog prin vot, rezultatul fiind dezastruos: o avalanşă de recruţi de pe agonia.net sau poezie.ro! Şi tot sacrificiul ăsta a fost pentru păstrarea audienţei sau ridicarea acesteiea la cote statistice noi. De exemplu, eu folosesc Hyperliteratura foarte rar, când vreau să fac reclamă vreunui material sau sondaj de opinie publicat pe blogul dezvoltat de mine (eBucheTe). Din păcate şi www.ebuchete.ro este tributar unui public care vine de pe poezie sau agonia.ro, neavând încă un criteriu de selecţie şi un regulament ferm, cu toate că am încercat să atrag şi câţiva oameni valoroşi… Au apărut şi acei bloggeri care au făcut prea repede carieră ca scriitori, publicîndu-şi romanele direct pe propriul blog fiind republicaţi apoi în colecţiile luxoase ale unor edituri ca Polirom sau Humanitas. Eşti doar un poet cvasi-anonim din nu ştiu ce promoţie literară? Atunci faci o chestie colectivă, unde publici şi tu când ai timp. E un soi de struţocămilă, între blog şi revista virtuală pe care eu am numit-o blogzin. Dacă ai zece-cincisprezece publicişti fideli ei o să vină, fiecare, cu câte opt-nouă cititori, şi aşa traficul o să crească…piramidal! În rest, agitaţia din jurul cărţilor e de suprafaţă, fiecare ar vrea să devină un brand în new media (cum îi mai spune, la modul general, pieţii publicistice virtuale) sau e deja cunoscut şi o face sub pseudonim ca să-şi testeze scriitura. Cititorii sunt la fel de superficiali ca şi scriitorii care-i atrag în tot felul de comentarii, care de multe ori degenerează-n mici scandaluri, şi astea menite să crească traficul sitului şi implicit audienţa. Iar dragostea de literatură e un cuvânt mare, o sintagmă total necunoscută într-un astfel de mediu, în care valoarea e confundată cu numărul unic de vizitatori!
GRIGORE ŞOITU: Şi dacă tot am vorbit de dragostea de literatură: la tine cum a apărut? Ai migrat uşor spre un domeniu pentru care nu aveai specializare universitară? Te-a ajutat, cumva, acest fapt să-ţi dezvolţi mai bine talentul de povestaş, păstrându-i în acelaşi timp şi forma genuină?
DAN PERŞA: Nu am migrat spre literatură, am fost aici de când mă ştiu. Scrierea literaturii nu se învaţă la facultate, în cenacluri sau la cursuri de „scriere creativă”. Facultatea de filologie formează profesori. Dintre sutele de mii absolvenţi câţiva ajung scriitori, dar nu pentru că au făcut filologia. Câţi dintre absolvenţii de filologie din ultimii 10 ani au un talent comparabil cu al lui Radu Aldulescu, care nu a urmat o facultate? Iar dacă pui la bătaie istoria literaturii, o să observi că mai toţi marii scriitori n-au avut nici în clin nici în mânecă cu filologia. Ceea ce nu înseamnă că urmarea cursurilor de filologie i-ar diminua cuiva talentul sau l-ar perverti. Însă, în general, marii creatori literari ard etape de înţelegere a literaturii, mintea lor e creativă, lucrează cu alte măsuri decât cele obişnuite – şi nu pot suferi constrângeri (în curat meşteşugul tâmpirii), cum ar fi aceea să urmezi o facultate de filologie. Şi acum să spun esenţialul, ca să fie clar de ce e aşa. În toate activităţile creatoare, artistice, talentul e cel care contează înainte de toate. Celelalte lucruri, învăţate de la alţii, la şcoală, la universitate, prin studiu (care nu sunt, deci, un soi de precunoaştere, o sărire peste etape de înţelegere), oferă competenţe. Profesorul e competent, criticul literar e competent. Scriitorul nu, pentru că el inventează lumea de fiecare dată când scrie. În momentul în care devine competent, de vreme ce rumegă atâtea lucruri despre literatură, e deja în pericol (şi pe-aproape de a merge să predea la universitate – iată pragul ratării!). Vrând-nevrând, un scriitor capătă o competenţă asupra scrisului. Am urmărit ce se întâmplă cu mine de-a lungul anilor. Toată problema e ca talentul să fie atât de mare, încât prin resursele lui să depăşească întotdeuna competenţa. Competenţa te duce spre ceea ce e previzibil, repetabil (te plictiseşti de unul singur repetându-te într-o scriere ce-ţi este previzibilă şi ţie însuţi, darmite cititorului care te-a mai citit). Dacă talentul e suficient de mare însă, domeniul competenţei va fi depăşit în doi timpi şi trei mişcări şi te vei înscrie, scriind, pe o traiectorie cu totul imprevizibilă. Vei pune pe hârtie lucruri la care nici nu gândisei înainte, nici nu visasei. Cam asta e literatura, să depăşeşti obiectele şi fenomenele existenţei noastre diurne. Ceea ce înseamnă că ai şansa să fii cu adevărat scriitor, adică să fii expresiv. La toate nivelurile. Cel al cuvântului (al stilisticii), al imagisticii, al propriei tale imaginaţii, al fanteziei (fantezia ţine de inteligenţa combinatorie, în vreme ce imaginaţia e autonomă, e creatoare)… Poţi învăţa toate tratatele de stilistică ale lumii, dar dacă nu ai simţul limbii pe care o vorbeşti în locul unde te-ai născut, n-ai cum deveni un stilist. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fii leneş şi să nu pui mâna pe carte. Trebuie să ştii tot, ca să poţi inova, ca să faci ceva ce nu s-a mai făcut până la tine. Acum, e uşor de înţeles că, atunci când „talentul musteşte” (după o expresie de-a lui Dan Stanca), reuşeşti să faci ceva nou, iar acest „nou” nu stă la îndemâna celor competenţi să-l priceapă de la bun început. Se încurcă în noutate, le pare o sihlă de nestrăbătut, o încâlceală. Şi doar timpul duce la receptare, duce la descoperirea clarităţii de cristal pe care un talent autentic musai o produce… În ce priveşte dragostea pentru literatură, n-ai cum să ştii de unde şi de ce vine, pentru că se întâmplă ca la prima iubire, când eşti prea tânăr ca să fii conştient de cele exterioare. E ceva produs înăuntrul tău. Şi, dacă trăind pe pământ, primei iubiri, primei femei îi urmează o alta, în ce priveşte literatura, prima iubire e şi ultima. Doar îi descoperi mereu alte faţete ce te fac s-o iubeşti mai departe. „Blajinul meu venin Bukaşkin/ Contabil cenuşiu şi paşnic/ Văzu-ntr-o zi pe cer anume/ Deasupra lui o Antilume./ Şi-n ea, demonic, impozant,/ Antibukaşkin, un savant,/ Croia din astre lumi rigide/ Şi pipăia Lolobrigide”. Nu ştiu dacă am citat prea bine traducerea din Voznesenski. Dar cam asta e. Dragostea de literatură e o dragoste de alte lumi, de alte tărâmuri, de alte identităţi, un dor de împlinire totală, de cunoaştere absolută, de trăire veşnică, de tinereţe fără sfârşit, de hălăduire pe unde nimeni n-a mai umblat, de eliberare din imediat, de pătrundere spre cele nevăzute şi inaccesibile, de contemplare a frumuseţii, de scoatere a existenţei din contingent pentru a o proiecta în cosmos. Dacă reuşeşti aşa ceva, vor fi şi oameni care să te urmeze până la urmă… Ce ştiu e că stăteam zile şi nopţi citind, ca Don Quijote, şi citeam – şi visam aidoma lui Bukaşkin… Probabil că totul ţine de o anumită configurare a legăturilor dintre sinapse încă de la naştere. Şi dacă aceste legături sunt făcute în aşa fel încât să devii scriitor, mai târziu, tot scriind, ele, legăturile, devin ceva permanent. Devii creativ fără să mai ai nevoie să aştepţi zilele de „inspiraţie”. Poţi scrie oricând, fără ca măcar să te mai gândeşti la scris. Pătrunzi în ficţiunea ta ca într-un vis. Prin filme, vezi câte-un maestru de kung-fu care stă şi mănâncă la o masă într-un han orez cu beţişoarele şi bea un păhăruţ de sake, iar o ceată de luptători vin să-l bată. Şi el îşi vede mai departe de masa lui, îşi păzeşte paharul, cuprins cu totul de mărunta sa activitate. Iar când termină, vede că în jurul lui se află mormane de luptători zăcând pe jos şi gemând. Şi-l întreabă pe chelner ce s-a întâmplat acolo, iar chelnerul îi spune că, în timp ce mânca, luptării din şcoala Wung Wei au venit să lupte cu ei şi el i-a culcat pe toţi la pământ. Cam aşa şi cu literatura. Ajunge să se scrie ea însăşi într-o altă dimensiune, în vreme ce tu trăieşti printre oameni şi îţi vezi de mâncare şi somn şi vizionat filme şi jocuri pe computer şi bloguri şi prieteni şi iubiri. Adică, tu îţi vezi de viaţa ta, în vreme ce literatura se scrie… Şi mai am ceva de spus la subiect. Pe parcursul acestei căi treci prin duiumuri de interogaţii, de nelinişti, de şovăieli, de disperări, de negaţii. De pildă, există o etapă în care te întrebi asupra rosturilor literaturii, când îţi spui că limbajul artistic nu-i decât o artificozitate şi prin el nu poţi exprima decât existenţe artificiale. Dar într-o zi, am văzut toate cuvintele pe care le-am folosit în cărţile mele, şi sunt cuvintele folosite azi şi multe din cele folosite ieri şi neologisme – limba vorbită, „dialectele”, jargonul, argoul, limbajele cronicarilor noştri, limbajele prozatorilor noştri – şi am văzut că toate cuvintele acestea dau naştere unei lumi în care trăiesc toţi oamenii, şi cei de azi şi cei de ieri, cu visele şi dorinţele lor. Cum să nu iubeşti aceste cuvinte, în care musteşte viaţa? Acum, ce contează mai mult? Să scrii, sau să faci marketing propriilor tale cărţi, să scrii, sau să urmăreşti premii literare şi burse, să scrii, sau să-ţi baţi capul cu ce cred criticii literari despre ce ai scris?
DAN PERŞA: Ai fost legat, la începuturile tale literare, de Cenaclul de Marţi – şi de câţiva prieteni de aceeaşi vârstă cu tine, care şi ei aspirau să devină scriitori. Cum ai pornit la drum, ce s-a întâmplat cu tine mai apoi, ce s-a întâmplat cu generaţia ta literară? Mai pe scurt, care e istoria ta/voastră?
GRIGORE ŞOITU:Cred că Cenaclul de Marţi a fost doar scânteia, care a aprins în mine o pasiune veche, aflată atunci, pe la sfârşitul lui 1993, în stare latentă. Ca un virus care renaşte brusc convertind celulele sănătoase…La asta au contribuit ex aequo Marin Mincu şi Alexandru Cistelecan. Primul ca cenaclist formator, iar cel de-al doilea ca critic şi editor. Sunt oamenii care au pus câte ceva din ei în ceea ce sunt eu azi, ca scriitor! Dintre cenacliştii care au format nucleul Grupului de la Constanţa (despre care poţi citi în detaliu pe Wikipedia, unde este considerat o grupare de tranziţie: deci nici ‘90, nici ‘000, ci câte un pic din fiecare…) câţiva au continuat să mai creeze şi azi, chiar dacă au ales forme directe şi interactive de comunicare (Sorin Dinco), au eşuat într-un soi de critică universitară, imparţială şi metodică (Mircea Ţuglea) ori au continuat să practice un anumit gen de fragmentare poetică a textului, relaxând până la urmă discursul abrupt, experimental (Grigore Şoitu, Mugur Grosu). Din păcate, s-au pierdut pe drum: poeta Ileana Bâja (sufocată de funcţia de redactor-şef la TVR Cultural), documentaristul în scandaluri Florin Cristian Anastasiu (care n-a mai recidivat după Balul pufuleţilor!) şi eseistul Dorin Popescu (ajuns funcţionar de ambasadă prin Federaţia Rusă). În rest, dacă stăm să judecăm la rece o să vezi că Cenaclul de Marţi, a fost, la fel ca celelate mişcări cenaclistice ale generaţiilor anterioare, o pepinieră de poeţi. Ce e mai simplu pentru tine, ca universitar sau critic literar specializat în poezie (Marin Mincu), decât să cauţi sau să-ncurajezi talentul de a crea ergonomic (scurt, repede şi …eficient)? E trist când vezi că toate marile noastre generaţii, promoţii, grupări literare, apărute după anii şaizeci sunt cu preponderenţă formate din poeţi! Dar pentru Constanţa, pentru Dobrogea ca provincie literară, pentru contextul ei cultural lipsit de orizont, plasat într-un continuum fără trecut, fără viitor, grupul ăsta chiar a-nsemnat foarte mult! A fost pentru prima oară, când o mişcare literară cu pretenţii de generaţie s-a sincronizat, pîna la un anumit punct, cu ce se-ntâmpla în ţară şi în lume lăsând ceva în urma ei. Pe acest precedent au apărut poeţi ca George Vasilievici, Oana Catalina Ninu, Gili Mocanu şi Marius Pârlogea. În sfărşit, o întrebare cu care trebuia să condimentez acest răspuns: cu cine semănăm noi, de cine ne apropiem cel mai mult? Aşa cum spunea Mugur, constănţenii sunt foarte aproape de fraţii basarabeni, din multe puncte de vedere experienţele lor fiind, până la un anumit nivel, asemănătoare. Cu toate astea, basarabenii se delimitează de orice teorii constănţene (într-un comentariu postat la un text de-al meu de pe Hyperliteratura, Mihail Vakulovski îmi reproşa “cît despre textualism – ar trebui să-ţi displacă mai mult decît mie, după atitea teorii constăntzene!”). Chiar mă gândeam la tine, care ai fi un prozator care se pliază foarte bine pe aşa-zisele teorii ale Grupului de la Constanţa dacă ai fi crezut în el. Ţin minte că te-am invitat de mai multe ori să citeşti în Cenaclul de Marţi şi ai refuzat.
GRIGORE ŞOITU:Care este secretul evoluţiei tale ca scriitor? Crezi că un romancier se dezvoltă mai bine în afara oricărei mişcări literare?
DAN PERŞA: Scrisul a fost pentru mine o pasiune, dacă nu ar fi existat în lume, l-aş fi inventat. Însă fac o distincţie clară între „scris” şi „literatură”. A intra într-o mişcare literară presupune să fii preocupat de literatură. Adică de acea latură înşelătoare a cuvântului. A intra într-o mişcare literară, într-un curent literar, într-o direcţie literară înseamnă o încercare de a reprezenta ceva străin de tine: idei, simţăminte ale altora. Ce rost ar avea asta? Ceea ce fac eu este să-mi imaginez cu ochii deschişi, să visez, să scormonesc prin cărţile de ştiinţă, de religie, încercând să aflu tainele omului, ale dumnezeirii, ale naturii. Aş vrea cunoaşterea Totului şi atât cât pot percepe din el mă îmbogăţeşte spiritual. Acesta e scrisul. Din ceea ce adun, uneori, când îmi vine pofta să aştern pe hârtie câte ceva din ce-am adunat, mă aşez la birou şi scriu. Şi, bănuiesc, în tot ce scriu, în fiecare fragmenţel din ce scriu, se păstrează, ca în fiecare părticică a unei holograme, întregul naturii mele şi cunoaşterii mele. Am scornit şi o propoziţie, pentru a încerca să exprim ce aş vrea să fac: să trec dincolo de literatură. Adică să exprim adevărul vieţii, realitatea existenţei. Dostoievski spunea că nu poţi exprima acest lucru decât prin fantastic. S-au făcut destule supoziţii asupra vorbelor lui Dostoievski, unele mai dihai ca altele. Dostoievski nu se referea la fantasticul ca gen, aşa cum a fost el descris de Callois sau Todorov. Nu vorbea despre o literatură fantastică. Ci despre realism, despre realitatea ce nu poate fi cuprinsă cu ochiul văzător, ci cu un ochi spiritual, ce vede realitatea cea adevărată, ascunsă nouă de trombele de miraje ale lumii vizibile (pipăibile) în care trăim. Acea realitate ascunsă, şi care exprimă adevărata natură a lumii, a lucrurilor, a făpturilor, a fiinţelor – a întregii existenţe – este foarte greu de cunoscut. Din cauză că nu e accesibilă ochilor noştri. Ceea ce cunoaştem îndeobşte, din viaţa de zi cu zi, sunt lucruri punctuale, rezultate, concluzionate din întâmplările vieţii. Dar aceste întâmplări sunt ca valurile pe suprafaţa oceanului: nu-ţi relevă nimic din adâncime. Poţi privi o viaţă întreagă valurile acelea, fără a şti vreodată ce se află în abisurile oceanului. Rareori suntem capabili să ne apropiem de natura lucrurilor, adică să plonjăm dincolo de suprafaţă. Bineînţeles, nu suntem capabili să înţelegem cu adevărat natura lucrurilor, dar măcar putem face, ca Platon, un soi de model teoretic, o imaginare a naturii lucrurilor, din care nu rezultă adevărul asupra naturii lucrurilor, însă e o ofertă de înţelesuri asupra acestei naturi. Cred că nici Platon (el fiind acela care a mers cel mai departe) nu a făcut mai mult, decât să ne ofere înţelesuri, iar nu adevărul despre natura însăşi a lucrurilor. La fel de neputincios şi eu, fac ceva asemănător în romane… Pentru fiecare lucru există un adevăr, iar acest adevăr e natura lui. Şi cum natura unui lucru nu poate fi decât una singură, ea îl reprezintă. Avem, deci, pentru fiecare lucru un adevăr. Aceste adevăruri le obţinem prin judecată, atât cât ne poate permite puterea judecăţii omeneşti. Toate aceste adevăruri însă nu capătă coerenţă dacă nu există şi un Adevăr cu A mare, unul absolut. Iar acest Adevăr nu vine prin judecata omului, el nu poate veni la noi decât prin Revelaţie. Şi aşa ajungem la Dumnezeu, la profeţi, la sfinţi. Dimensiunea universului în care existăm e vastă. Tot aşa suntem şi noi, oamenii: adevăruri ale naturii noastre şi nu ne putem cunoaşte între noi decât prin ceea ce judecăm unul despre altul. Ca om, eşti o formă pentru ceilalţi. Dar ce eşti tu, cu adevărat, dincolo de acea formă?… Bineînţeles că astfel de lucruri, ce par la prima vedere abstracte, nu sunt pentru criticii literari, nici pentru cititorii lipsiţi de darul de a vedea dincolo de aparenţe. Criticii literari vor judeca doar ceea ce este literatură. Restul nu-i va interesa… Dincolo de acest metabolism pe care să-l numesc, nu ştiu dacă forţat sau nu, spiritual, un om posedă sumedenie de alte „calităţi” (de pildă temperamentul) ce produc efecte atunci când se exprimă. Eu sunt Vărsător şi se spune că vărsătorii ţin la originalitate. Ţuţea spunea: originali sunt numai idioţii. Din cauză că, judecând până ajungi la originea lucrurilor, la natura lor, nu poţi afla decât un singur adevăr şi acela e valabil la modul absolut pentru acel lucru. Dacă spui altceva despre acel lucru în afară de adevărul ce îi exprimă natura, înseamnă că eşti idiot, deoarece nu ai înţeles natura lucrului. Deci, ca să fiu original (adică să-mi respect statutul de Vărsător), trebuie să încalc acea origine a lucrurilor, acea natură a lor, dar fără să o deformez. Ce rezolvare am gasit problemei? Doar găsindu-le lucrurilor un sens în dinamica existenţei (despre care Ţuţea parcă uitase cu desăvârşire), un sens care le dă culoare, farmec, frumuseţe. Şi aşa dai peste categoriile estetice. Cum vezi, toate se îmbină între ele, se întrepătrund, fac un singur corp, un singur spirit. Un roman e o proiecţie a acestei unităţi, pe nişte coli de hârtie… Ceea ce nu înseamnă că relaţia cu literatura nu m-a preocupat. Însă la un cu tot nivel, cel al tehnicilor de reprezentare. (Uf, văd că am ajuns la vârsta la care pot explica precis ceea ce „scriu” – asta nu înseamnă că va înţelege cineva ceva din ce-am spus aici, dar merita să fie spus). Post Scriptum: Acum înţelegi de ce n-am citit în Cenaclul de Marţi, în ciuda prieteniei ce mă leagă de tine şi-a simpatiei şi preţuirii pentru ceilalţi. Nu pot fi un scriitor de succes. Mă preocupă ceea ce este ascuns, iar oamenii vor să li se vorbească în ziua de azi despre ceea ce este vizibil. Telenovela e încarnarea „artistică” a vizibilului. Deci oamenii preferă telenovela şi literatura aflată în proximitatea ei).
DAN PERŞA: Tu ai pornit-o pe o cale oarecum asemănătoare cu a mea. Şi pentru tine scrisul e înfăţişarea unui model mental al existenţei, iar existenţa o extragi din imediat, din viaţa de zi cu zi. Ca să fie posibilă o explicaţie, ai apelat la început la un model preexistent, cel al lui Umberto Eco. Şi ai stabilit alt raport între real/ficţiune, invenţie/document, adevăr/literatură. Poţi explica despre ce e vorba?
GRIGORE ŞOITU.: Da, am pornit oarecum asemănător, într-o perioadă când postmodernismul românesc era mult prea copt şi i se întrevedea sfârşitul. De aceea primele două volume pe care le-am publicat stau sub acest semn. Cred că pe toţi ne preocupa atunci, mai mult decât dezvoltarea subiectului în sine, relaţia dintre realitate/ficţiune, document/invenţie, sau cum ar teoretiza Eco, dintre narativa naturală şi narativa artificială. La mine a fost prea vizibil acest raport, cel mai mult în volumul Addenda, unde am dezvăluit, în răspăr, chiar sursele sale, într-un poem 90 la sută fotografie şi 10 la sută text (Planşe). Acolo intra, printre altele, fotografia lui Umberto Eco, făcută de mine în aula Universităţii Ovidius din Constanţa când l-am cunoscut pe genialul scriitor italian (adus acolo de Mincu!), cu care am vorbit câteva minute şi i-am oferit, cu naivitate, un exemplar din Anticulinare… Deasupra fotografiei trona un fragment din prima parte a cărţii, aşezat ca-n celebrele ilustraţii ale unor romane de aventuri din secolul trecut („…umberto eco, din postura sa arheologică de descoperitor al unor manuscrise ezoterice, m-ar fi privit în ochi şi m-ar fi înjurat…”). Mă rezum la un răspuns parţial, în care fac radiografia unor tehnici sau povestesc cum fixam documentul autentic, fragmentul de viaţă literară în literatură. Practic, nu vreau să dezvolt acest subiect.
GRIGORE ŞOITU:Aş vrea să-nchizi, prin răspunsul tău, acest dialog. De curând am citit, într-o traducere destul de bună, cartea care l-a făcut celebru pe Salman Rushdie (Versetele Satanice), apărută acum două decenii în Anglia la editura Viking Press. Am văzut că practici acelaşi gen de fantastic ca Salman Rushdie, care apare brusc, ca un layer adăugat într-o fotografie manipulată software, viziunea personajelor operând apoi trecerea, la fel de bruscă, de la fantastic la realitatea rece… Cu toate astea, cred că ţi se poate reproşa doar faptul că nu ai ales titluri mai comerciale, care să crească audienţa romanelor tale (Vestitorul – vesteşte ceva sau vine de la personajul-profet pe care-l ironizezi tu acolo?-, Cu ou şi cu oţet -de ce aşa şi nu altfel?). Mai mult, crezi că este important unde plasezi subiectul în succesul unei cărţi: adică e mai bine să scrii în/despre Londra, Bombay, Mecca sau Bucureşti, Constanţa, Scăieni, etc?
DAN PERŞA: Pe Salman Rushdie nu l-am citit încă, deşi în fiecare concediu mi se lega mâna de o carte a sa… În ce priveşte titlul cărţilor mele, mie îmi par reuşite. Ficţiunea, acest vis, începe la mine chiar cu titlul. Vestitorul – ce constelaţie simbolică are în cultura universală (pornind de la vestirea naşterii lui Isus) şi ce ocurenţă simbolică a căpătat la noi (legată mai ales de mişcarea legionară)! Cu ou şi cu oţet la fel, e un titlu încărcat de semnificaţii şi, în plus, ce poate fi mai expresiv decât o sintagmă născută în popor? Titlul acesta aproape că acoperă toate nivelele cărţii. Dar ce e bun pentru mine, deoarece eu îmi visez romanul, poate să nu fie bun pentru cititor, care e nevoit să-l citească şi abia apoi să-l viseze, dacă a pătruns semnificaţiile. Din păcate asta e, sunt un scriitor dificil, pentru că am pasiunea tâlcurilor, a sensurilor. Când, de fapt, adevăratul romancier e un scriitor de pură acţiune – aşa cum e Cervantes. Titlul însă nu influenţează succesul de piaţă al unei cărţi. Eu mi-am publicat primele romane la Albatros, la un mare editor care este doamna Georgeta Dimisianu. Şi doamna Dimisianu mi-a atras atenţia asupra titlurillor mele, încât la ultimul roman publicat acolo l-am schimbat din Painjăni în Război ascuns. Ceea ce nu a sporit succesul romanului, nici nu l-a diminuat. La noi nu cărţile au succes, ci autorul. Pentru ca o carte să aibă succes, autorul trebuie să fie vizibil prin altceva (dar nu intru în amănuntele vizibilităţii, nu pentru că n-aş putea să dau cu bâta, dar subiectul mă dezgustă)… În ordinea semnificaţiilor, locul unde plasezi subiectul unei cărţi nu are importanţă. Cu aproape aceleaşi semnificaţii aş fi putut scrie Război ascuns plasându-l pe Abraham Lincoln în centrul acţiunii, în ultimii săi ani de viaţă. Aceeaşi istorie ascunsă din Război… ar fi ieşit la iveală. Dacă trăiam în SUA, aş fi scris despre Lincoln şi cu siguranţă romanul ar fi avut mai mult succes, pentru că Lincoln e mai cunoscut oamenilor decât bădia Vasile şi Ionuţ 
). Vorba lui Cioran, trăim într-o cultură mică – şi administrată meschin.
Bucureşti, 17 februarie 2007
