Există. Înghite totul, ca o gaură neagră. Când l-am auzit pe Mincu spunând asta, m-am gândit că e o exagerare de-a lui, una cu tentă livrescă, fără prea multe legături cu realitatea. Dar, după ce m-am mutat în Bucureşti, am văzut că vidul ovid transgresează sincera caracterizare a creativităţii dintr-o anumită zonă geografică. Este o stare de spirit. Pe care o simţi mai acut în centru decât în provincie… Mai ales dacă te-ai născut în provincie. E starea noastră de spirit, pe care o puncta Caragiale în Noaptea Învierii (”Știi să scrii? ești literat. / Știi să citești? ești critic.”) ? E un simptom al sociopatiei care mă-ncearcă de vreo câţiva ani? Până la urmă întâlnirile astea îşi au rostul lor. Să socializăm unii cu alţii. Să socializăm cu cititorii. Să-i rememorăm pe cei care nu mai pot socializa.

Cu toate că mi-e din ce în ce mai greu să socializez, vă aştept mâine, la orele 16.00 în clubul B!bl!otek din Constanţa la un 4+4.

…într-un apartament obscur din Constanţa sau din Bucureşti. Într-o cameră (cu uşile-nchise) lucra de zor Mircea.  Mincu se plimba nervos pe holul întunecat. Poate era nerăbdător… Era tânăr şi cu mustaţă, ca-n imaginea pe care am văzut-o în volumul apărut la Vinea. Eu stăteam în bucătărie, nu ştiu pe cine sau ce aşteptam. Mincu s-a oprit în cadrul uşii. A urmat un dialog scurt:

- Vreau ambele statui.
- Am înţeles.
- Una pe mormânt şi una în baie...Du-te şi spune-i!

Mi-am amintit că Mincu este mort. L-am privit cu atenţie. Nu era înfricoşător, spectral. Arăta ca o hologramă. Ca un device cu structurile transparente. Lângă el era o statuie din abanos destul de…glossy, pentru un astfel de vis, cu lemnul vopsit într-o culoare  ciudată (între mov şi brun-roşcat), care nu semăna perfect nici cu un săgetător, sau cu un centaur-arcaş, nici cu un Christ răstignit.  Era un colaj între cele trei simboluri… Am intrat în camera lui Mircea şi am încercat să-l conving să-mi dea şi cea de-a doua statuie, care trona pe biroul lui. Mircea m-a refuzat. A zis că vreau să fac o afacere din asta. Nu-mi amintesc ce a urmat. Visul devine haotic, ca orice fragment visat cu câteva secunde înainte de deşteptare…

P.S.:  Ieri am fost la mănăstirea Casian. N-am mai intrat într-o mănăstire de 7 ani! Cred că imaginile / simbolurile ortodoxe de care m-am lovit la tot pasul, au punctat al doilea strat al visului meu. Pentru că, primul strat a fost  punctat de imaginea pe care am văzut-o, pentru câteva secunde, la Mircea acasă (tânăr şi cu mustaţă).

“Prietenia mea cu Marin Mincu a avut suişuri şi coborâşuri. Şi a fost de la bun început o prietenie puţin mai aparte, căci nu a trecut niciodată de un cadru destul de protocolar, a fost lipsită de mari efuziuni şi intimităţi. Omul era dificil, foarte orgolios, mereu nemulţumit că meritele sale nu sunt subliniate îndeajuns, mereu convins că e victima cabalelor din lumea literară…Avea, totodată, şi o doză apreciabilă de donquijotism, care îl făcea câteodată foarte simpatic, era capabil de mari acte de generozitate, dar, din păcate, nu reuşea să se facă iubit. Literaţii care îl simpatizau cu adevărat cred că pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână. Nici măcar tinerii pe care i-a încurajat şi i-a promovat din răsputeri nu i-au arătat prea multă gratitudine.” – spune Octavian Soviany în interviul pe care i l-a luat uncristian în numărul 563 (17-23 februarie 2011) din Observatorul Cultural.

În agitata lume literară în care înotăm, prietenia nu este decât un colac de salvare, sau un covrig, din care fiecare speră să prindă o bucată cât mai mare. De aceea, eu nu cred în prietenia literară. Sinceră, dezinteresată & plină de sentimente pozitive…Când am scris pe acest blog că Marin Mincu n-a avut prieteni cu adevărat, toţi s-au grăbit să scoată pistolul la mine. Octavian Soviany spune ce gândeşte. La noi, directgânditul este un păcat. Unul peste care nu se trece aşa uşor!

Într-un articol pe care l-am publicat prin 1996, în revista Poesis, spuneam despre Constantin Abăluţă că “este o minusculă cameră de filmat ce-şi ia zborul către ineriorităţi nesfârşite“. O chestie asemănătoare cu cea evocată de poeta Nora Iuga, la lansarea  din Club A a volumului Drumul furnicilor, reeditat de casa de pariuri literare. “Azi-dimineaţă m-am trezit din somn cu un titlu ([...]Din lumea celor care nu cuvântă) şi mi-am dat seama cât de mult se potriveşte cu poezia lui Dinu Abăluţă“, ne spune Nora Iuga cu delicateţea-i caracteristică. “Obiecte de tăcere este titlul care ar putea să-l poarte întreaga operă a lui Dinu“, mai spune ea, iar undeva, aproape de finalul întâlnirii, subliniază faptul că C.A. este unul dintre foarte puţinii poeţi români actuali (dacă nu cumva unicul!), care scrie exact cum se scrie în  Occident. “Eu nu-mi amintesc să mă fi lovit în poezia lui Dinu de foarte multe figuri de stil, de metafore, de imagini, de abundenţă de culori, de epitete cât cuprinde ş.a.m.d.”. Nora Iuga reuşeşte să puncteze foarte bine  miza poeziei lui C.A., sintetizând întregul demers al autorului în trei fraze cu o încărcătură informaţională şi emoţională  puternică. Eu nu cred că Abăluţă a fost nedreptăţit de critica literară, aşa cum spunea  criticul Tudorel Urian, doar pentru faptul că n-a fost inclus în Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) de Alex Ştefănescu sau în mult prea alternativele manuale şcolare de literatură română. De fapt (chiar am spus asta la lansare!), receptarea critică propusă de istoriile literare actuale este relativă prin faptul că  istoriile literare au apărut prea repede şi sunt prea grăbite să canonizeze….În plus, am făcut trimitere la o receptare critică mult mai importantă, aceea produsă de criticul literar specializat în poezie (Marin Mincu scria în Poezie şi generaţie că C.A. practică o poezie de limbaj cu pretenţii vizionare). Finalul evenimentului editorial a fost marcat de un recital de poezie realizat de actriţa Silvia Codreanu.

Şi un videoclip pe care l-am realizat cu telefonul mobil (nu uitaţi să daţi sonorul la maxim!):

V1930 28-02-11 from Sitcom PreSS on Vimeo.

P.S: Filmul despre Nichita Stănescu semnat de Marian Baciu, care a fost proiectat la începutul lansării, merită (re)văzut! Iată câteva fragmente, colate pe youtube:

Poemul citat azi, care dă şi titlul acestei postări, este cel mai lucid poem politic (sintagma poem politic este prea restrictivă cu textul la care fac referire) care s-a scris la noi in ultimii cincizeci de ani. Caustic, fără stridenţe de limbaj sau forţări stilistice, actual, fără a avea pretenţia că ne dă o lecţie gratuită de istorie, poetul codifică materialul poetic şi prezentul istoric într-un manifest, comemorativ şi vizionar în acelaşi timp.

Închei această scurtă prezentare cu un un fragment din investigaţia critică a lui Marin Mincu asupra poeziei române actuale: “[...] autorul Scrisorilor esenţiale, al Megaliticelor şi al Elegiilor politice, este contestat astăzi aproape de toată lumea pentru îndărjirea cu care îşi proclamă crezul comunist, ca şi cum lui Sartre ar trebui să i se conteste întreaga operă pentru militanţa sa de stânga, iar lui Dario Fo şi prozatorului portughez Jose Saramago ar fi trebuit să nu li se confere Premiul Nobel, în ultimii doi ani, fiind comunişti.“

ION GHEORGHE: ARTA POETICĂ ŞI POLITICĂ

Sunt revoluţionari şi-au făcut revoluţie;
Cucerirea puterii, păstrarea puterii.
Au schimbat toate: ale pământului
Şi-ale maşinilor – au fost puse-ntr-alte
Deprinderi. E bine, e rău, nu putem
Să cunoaştem. Dar vieţile oamenilor,
Se ivesc, ajung în deplină formă a tuturor
Bucuriilor şi dezamăgirii,
În datinile şi-mprejurările ce le-au conceput
Revoluţionarii-n putere.

Unii – inspiraţi devin din viaţă, alţii
Deloc inspiraţi. Cei puţini, de-al căror
Cuvânt, ţin vieţile celor mulţi şi ei
Artizani. Poeţi de duzină sau unici
Dătători de direcţii. Mari stilişti ai politicii
Şi strategiei în idei şi-n fapte.

Eu nu-i judec în nici-un fel. Comentez
Înfăpturirile. Platon suferă destul în Republica
Lui. Istoria nu-i nimic precum se zice că va fi,
Nici nu-i ceea ce-ar fi fost să fie de era
Cutare şi nu era cutare fapt sau om;
Istoria-i ceea ce vrea ea să fie. Cum aş putea
Eu să le spun c-ar fi fost mai bună lucrarea
Alta şi nu asta în care trăim şi ne zbatem-
Să fim, să confirmăm teoria, să dăm fiinţă
Unei teze care n-are alt drept, decât
Al puterii ce i-o dau cei mai mulţi.

Clarvăzător în fapte şi-n legile vieţii
Ziditor de uzine magistrale,
Mişcând utilajele şi maşinile cele mai noi,
Stăpânind subtilităţile şi profunzimile
Vizionare-ale tehnicii – poate să fie!
Dar în poezia lui pot să bată clopotele, harpe vechi
Şi tot felul de instrumente dogite.

Poezie revoluţionară fac, eu, carele sunt
Cel mai nepriceput în practica revoluţiei.
Tehnică poetică pe măsura realităţii şi-a
Viitorului, eu inventez, au aplic. Eu,
Carele sunt mult supărat şi dat la o parte;

Arta poetică se deprinde să fie uitată
Poezia este-ntotdeauna altceva
Decât se învaţă a fi îndeobşte -
Poezia-i ca istoria. Istoria-i ca poezia.
Nu există modele de urmat.

Nu se-nghesuie lumea să scrie despre Marin Mincu, să-l comemoreze aşa cum ar merita. Poate vreo revistă de cultură mai publică vreun ferpar de pagina a doua. Ori vreun poet, care crede că l-a cunoscut, mai stoarce o lacrimă pe blog. Altul are un flashback dement (”Georg s-a dus după MM sau MM a dat fuga să-l prindă din cădere?”) după o pomenire de bun simţ. Marin Mincu n-a avut prieteni cu adevărat. Pentru că n-a dorit acest lucru. Era incomod ca om, spunea de fiecare dată lucrurilor pe nume. Îţi spunea în faţă dacă erai prost (ca scriitor), dacă lăsai garda jos sau nu ţineai ritmul cu ceilalţi. Singurul prieten, care nu l-a dezamăgit până la moarte a fost scrisul (“Marin Mincu a fost un scriitor ieşit din comun, în fiecare zi la ora 5 dimineaţa era la masa de scris şi de citit.”). Din vocaţia lui de scriitor (poet, prozator şi chirurg literar cu instrumente originale) a încercat să ne împărtăşească şi nouă. A fost un bun păstor (antrenor?) şi a lăsat ceva în urma lui. Mai ales că păstoritul a-nceput cu adevărat la Constanţa. Din păcate nici unul dintre noi, dintre cei numiţi de el marţolii, nu a făcut încă…clic. NU am fructificat antrenamentele lui. NU am continuat nici proiectul lui de suflet, editura Pontica, despre care spunea prin 1997, că e în pragul falimentului, dar că volumele publicate de Pontica n-au fost sponsorizate de nimeni, poeţii n-au plătit nici măcar un leu…Despre asta ar trebui să vorbim, la un an de la moartea lui M.M., NU să pedalăm cuvinte frumoase! NU să regizăm telenovele!

PROF. MARIN MINCU PREZINTA EDITURA PONTICA (1997)
Încărcat de video_archives_tamas. – Watch original web videos.

NU cred că i-ar fi plăcut să ne vadă lăcrimând ca nişte babe la pomana lui!

Azi-noapte l-am visat pe Mincu. Dar nu direct, ca-ntr-un vis horror…Aşteptam micul dejun şi răsfoiam câteva dintre ziarele de dimineaţă. Toate aveau, în prima pagină, acelaşi articol, dar cu titlul puţin schimbat. MARIN MINCU: Poetul X a reuşit să ne trezească pe toţi sau MARIN MINCU: Poetul Y face flotări în loc să facă poeme. Însă articolele lui MM, nu aveau cuvinte, nu le puteai citi, ele luminau pur şi simplu, te-nvăluiau cu o lumină alb-gălbuie. Mă simţeam ca-n…Matrix, când Neo a ajuns în sfârşit la sursă şi un sentiment apăsător, de gelozie, m-a cuprins. Mi-aş fi dorit ca toate articolele să lumineze despre mine, eu să fiu…centrul atenţiei lor. Cu această senzaţie, mă trezeam fără nici un ban în buzunar într-o cofetărie, aflată undeva la demisolul unei clădiri. Creierul meu a marcat doar întunericul din cofetărie în contrast cu rafturile pline&luminate de neoane colorate. Îmi amintesc că nu aveau decât  plăcinte cu mere, amandine mici ornate cu frişcă şi goffre (waffe) cu ciocolată (*aici visul devine neclar: ieşeam din cofetărie, undeva pe o stradă din centrul Constanţei, vis-a-vis de Piaţa Unirii…).  Cel mai greu e să povesteşti un vis. Dacă n-o faci imediat, apar elemente noi, iar creierul tău le suprascrie peste cele visate. Aşa că, nu garantez că faza cu cofetăria a fost cu adevărat visată.  Iar dacă a fost visată e doar o reminiscenţă a celor rostite de Manu aseară: nu mai mânca dulceaţă de salcâm înainte de culcare.  Sau poate am visat şi asta, cine ştie. Însă singurul lucru cert&nevisat a fost lista pe care-am întocmit-o când m-am trezit. Lista cu cele zece chestii pe care ştiu să le fac cel mai bine:

• Să iubesc
• Să trag cu o armă de foc (cal. 7,65/9 mm)
• Să joc jocuri de strategie (MMORPG)
• Să scriu şi câteodată să citesc
• Să gătesc (să amestec bine toate soiurile/sosurile lirice, cum spunea cândva MM)
• Să repar tastaturi şi coduri defecte
• Să plantez copaci
• Să chinui animale (mai mult prin tortură psihică decât fizică)
• Să fac curat
• Să visez (foarte rar!)

Pentru că vreau să mi-l amintesc aşa cum l-am văzut prima oară!  Pentru că vreau să mi-l amintesc aşa cum l-am văzut ultima oară! Senzitiv, dincolo de aparenţa cinică şi carismatică. Un creator de sisteme în duel cu orice sistem.

Un om pe care l-am cunoscut prea puţin…

Odihească-se în pace!