Mihai Goţiu zice că discuţia dintre Herta Muller şi Gabriel Liiceanu a pornit un fel de război al intelectualilor. De fapt, un război al refulărilor, dacă mergem pe “cazul Mircea Cărtărescu” la care face referire ziaristul sus-menţionat. În ultimul articol din E.V.Z., Cărtărescu are proasta inspiraţie să dea explicaţii suplimentare, “să se explice” sau…să ne explice de ce Herta Muller i-a făcut o nedreptate. În stilul patetic cu care ne-a obişnuit în jurnalismul sentimental pe care l-a practicat până acum fără rezerve, Cărtărescu face o confuzie logică între intelectualitatea rămasă fără nici o reacţie în faţa dictaturii comuniste (care include şi scriitorii din generaţia sau promoţia optzeci) şi angajaţii regimului (Barbu, Păunescu,Vadim):
“N-am ştiut atunci că fiecare dintre aceste vorbe, spuse pe stradă Hertei acum doi ani şi înţelese greşit de ea, avea să mă coste atât de mult în viitor. De la înălţimea şi cu forţa unui laureat Read more
El nu pleacă din România datorită imaginii pe care o are afară emigrantul român.
El nu pleacă fiindcă nu vrea, sau, cum spune când apare pe sticlă, pentru că n-o să-i cumpere nimeni apartamentul…
Ea nu pleacă din România pentru că…s-a spurcat la limba română.
El nu pleacă, pentru că undeva, există o biserică şi o şcoală care-l aşteaptă.
Eu nu am nici o biserică/şcoală care să mă oprească. Nu mă opreşte nici limba în care m-am spurcat. Nici statutul de emigrant într-o ţară străină. Nici casa, ori familia rămasă prin Constanţa. Nici mormântul tatălui meu din Cimitirul Central. Nici puţinii prieteni pe care-i mai am.
P.S.: Manu: Părăsim corabia când se scufundă ?
Am ieşit în balcon şi cu o expresie tâmpă mi-am ars carnetul de UTC-ist. Într-una din zilele acelea. Când democraţia supura din noi. Îmi pare rău că mi-am ars carnetul de UTC-ist, aşa cum îmi pare rău, acum, că prin 1996 am dat mâna cu Ion Iliescu, venit în vizită de lucru în Portul Agigea. La fel de rău îmi pare că am dat mâna cu Băsescu, anul trecut, înainte de alegeri (m-am şi pozat cu familia prezidenţială). Şi tatălui meu îi părea rău că a dat mâna cu Ceauşescu, pe care l-a plimbat cu hidrobuzul Sovata prin vara lui 1978 (…am, pe undeva, o poză mişto cu tata, pe puntea îngustă a hidrobuzului, strângându-i mâna tovarăşului). Iar bunicului meu îi părea rău că a dat mâna cu ţâpţâru’ Mihai I, în loc să-l întâlnească pe eroul Antonescu, dintr-un sentiment nobil venit, aşa, pe neaşteptate. Dar noi am ales să facem asta, nu ne-a obligat nimeni… Poate că ăsta e un semn al democraţiei şi, eu cred că o formă de democraţie a existat şi în comunism. Comunismul n-ar trebui condamnat pentru demenţa/demenţele părinţilor noştri. Şi cum să condamni un sistem, din care ai făcut parte, fără să-i condamni cu adevărat pe cei care au făcut răul din acel sistem? Aşa că, degeaba mi-am ars carnetul de UTC-ist, suntem conduşi (vorba unui prieten) de copiii lui Ceauşescu şi de fraţii lui Iliescu. La asta m-am gândit azi, când am citit ciudatul articol al lui Mihai Goţiu…
