Există. Înghite totul, ca o gaură neagră. Când l-am auzit pe Mincu spunând asta, m-am gândit că e o exagerare de-a lui, una cu tentă livrescă, fără prea multe legături cu realitatea. Dar, după ce m-am mutat în Bucureşti, am văzut că vidul ovid transgresează sincera caracterizare a creativităţii dintr-o anumită zonă geografică. Este o stare de spirit. Pe care o simţi mai acut în centru decât în provincie… Mai ales dacă te-ai născut în provincie. E starea noastră de spirit, pe care o puncta Caragiale în Noaptea Învierii (”Știi să scrii? ești literat. / Știi să citești? ești critic.”) ? E un simptom al sociopatiei care mă-ncearcă de vreo câţiva ani? Până la urmă întâlnirile astea îşi au rostul lor. Să socializăm unii cu alţii. Să socializăm cu cititorii. Să-i rememorăm pe cei care nu mai pot socializa.

Cu toate că mi-e din ce în ce mai greu să socializez, vă aştept mâine, la orele 16.00 în clubul B!bl!otek din Constanţa la un 4+4.

A vrut să-i spună Opere cumplite, dar un actor i-a furat titlul. S-a gândit puţin la Opere incomplete, dar cineva apropiat i-a zis că sună mai bine Opere aproape complete. Până la urmă i-a zis grossomodo & ăsta e cel mai bun titlu pe care ar fi putut să-l găsească pentru colecţia sa…

Până la urmă am fost şi eu la lansare, pregătit să sparg nişte bani pe cărţile târgului de toamnă-iarnă. Însă am dat de târgul de bucate tradiţionale: fiecare tarabă cu pohta ei… Eu am luat o raţă ardelenească de 2 kg (i-am dat-o lui Caraman pe la nas, să-mi spună dacă e bună), un cârnaţ uscat de vită, vreo 3 borcane de zacuscă & vinete coapte şi un borcan uriaş cu gogoşari muraţi în saramură şi-nveliţi cu ierburi aromate. Am îndesat raţa şi cârnatul în rucsac, iar borcanele le-am luat în braţe. În taxiul care ne-a dus spre cârciumă am vorbit despre sulina, peştele braconat de turci, raţa mea din rucsac, vinul călugăresc de niculiţel şi, bineînţeles, despre armată. La Scena are o cameră în care-ţi laşi lucrurile (nu-mi vine acum în cap cum se cheamă şi nici n-am chef să caut) în care-am depus cu greu rucsacul meu cu o raţă ardelenească şi un cârnaţ uscat (despre care Manu crede c-ar fi de cal şi nu o contrazic) precum şi cele patru borcane. La masă n-am stat prea mult (mi-era frică să nu-mi fure cineva raţa din rucsac, mai ales că patronu’ cârciumii a văzut-o cât e de frumoasă şi m-a-ntrebat dacă nu vreau s-o prepare la tavă, cu usturoi şi vin). Îmi pare rău că n-am apucat să vorbesc prea mult cu Mugur, cu Silviu, sau cu Sorin, dar raţa-mi făcea prea tare cu ochiu’. Ieri am tranşat-o cu toată dragostea. Azi am preparat-o. Capul, gâtul şi cele două pipote pe care le-am găsit în ea au intrat la ciorbă. Restul au mers în ceaunul cu varză călită. De vreo treizeci şi nouă de ani n-am mai mâncat ceva atât de bun!

P.S: Pe patru decembrie mă-ntâlnesc cu ei la Constanţa, dar fără raţă…

După prezentarea frăţească făcută de Cezar Nicolescu, momentul fierbinte al lui Mugur Grosu, interviul la minut al lui Cosmin Dragomir şi cronicuţele rapide semnate de Horia Gârbea şi Ioana Dunea, a venit momentul să urmărim (în premieră absolută… deoarece nu există o ediţie/arhivă online sau este undercover) intrarea poemelor de stânga în academia caţavencilor. Iată proba:

Nu este un citat din faimosul Ostap Bender (un personaj de stânga cu apucături de dreapta) ci o trimitere la prima recenzie (mâine, în revista Luceafărul) a volumului Poeme de stânga, semnată de Horia Gârbea (puteţi citi un preview aici).

S-a spart gheaţa şi-n Cenaclul Marin Mincu, unde cei doi invitaţi (Grigore Şoitu & Silviu Dancu) au citit  poezie şi proză cu sala plină (sau aproape plină, că mai erau vreo 2-3 scaune libere ). Din păcate, malaxorul critic a rămas în continuare blocat, iar reacţiile binevoitoare ale puţinilor comentatori, plus pauzele de rigoare, au lăsat un spaţiu de manevră celor doi cititori. Senzaţia a fost, la un moment dat, de…lansare de carte sau de întâlnire tovărăşească, prietenească, la un pahar de vin şi nu de cenaclu literar MM, unde sfârtecarea autorilor era pe primul plan. Nu au fost discuţii pe text şi nici păreri despre miza textelor citite. Singura opinie critică pertinentă a fost cea a scriitorului Octavian Soviany. Dar să urmărim filmuleţele:

Şi dacă tot vorbeam de gheaţa spartă să vă arăt două grafice făcute de Silviu Dancu cu stânga, în timp ce malaxorul critic de dreapta se chinuia să pornească. Oau…sunt uimit! Silviu n-are nevoie de grafician la primul lui volum de proză, care ar putea să se numească foarte inspirat (& simplu) Pisica.

A sunat, pe SIM1, Marin Mincu…M-am recuperat şi am răspuns scurt, soldăţeşte. Doamna Mincu mi-a adus aminte că  trebuie să citesc nişte poeme de stânga în Cenaclul  “Marin Mincu” de la Biblioteca Metropolitană. Oau, ştiam că s-a reprogramat, deoarece Ilenei Bâja i-a murit mama! Îi mulţumesc lui Silviu Dancu pentru c-a acceptat să mă acompanieze…

Vă aşteptăm mâine, la orele 17.30!!!

Evităm orice polemică referitoare la titlul cărţii sau la experimentul pe care-l punctează autorul (cu alte cuvinte comments=off). Dacă doriţi să polemizaţi intraţi aici (+pagina de fb a respectivei postări). Dacă doriţi să frunzăriţi cartea, intraţi aici. Dacă vreţi să citiţi un  interviu cu autorul intraţi aici. Dacă vreţi să citiţi o cronicuţă, intraţi aici….

A fost una dintre cele mai mişto şedinţe! Mugur Grosu & Florin Dumitrescu au umplut sala, ceea ce înseamnă că interesul pentru un anumit gen de poezie (care colorează teritoriul din ce în ce mai obosit al literaturii actuale) este în creştere…Am spus un anumit gen de poezie? Da, pentru că ambii autori îşi asumă riscul de a sonda zone destul de explorate ale discursului poetic postmodernist, chiar dacă o fac într-un mod cu totul original. Florin Dumitrescu se luptă cu o “poezie fredonabilă şi subversivă” el fiind la origini textier pentru formaţiile: Timpuri noi, Direcţia 5 şi Sarmalele reci. De asta am zis că are un iz de Barbu (comparaţie înţeleasă doar de Ştefania Mincu) şi ceva din insurgenţa poeziei onirice (în fragmentul filmat de mine, Florin Dumitrescu ne spune, cu o oarecare mândrie, că maestrul său este poetul Şerban Foarţă). Însă, acest gen de discurs poate obosi cititorul (devine la un moment dat o maşinuţă care se-nvârte singură sau o morişcă, ca să-l citez pe Soviany). Mugur Grosu se joacă cu parodierea  parodiei (…Komartin l-a atenţionat, cândva, că e riscant să faci o parodie a parodiei), cu o trimitere directă la experimentul lui  Marin Sorescu din volumul său de debut, Singur printre poeţi. Câteodată îi reuşeşte, dar, de cele mai multe ori, parodiile sale nu sunt decât simple exerciţii, aflate în căutarea unui sens/unei mize. Spre deosebire de parodiile lui Sorescu, exercitiile lui Grosu (pe care le puteţi găsi în sertarul Titanic fals) sunt într-o polemică declarată cu textele parodiate încă din titlu (”vs.”)…(Update) În fine, ca să nu trec prea brusc la partea multimedia, îi anunţ pe cei interesaţi că următoarea şedinţă de cenaclu va avea loc peste trei săptămâni,  după lansarea romanului lui Octavian Soviany. Nu ştiu cine va citi (lista rămâne deschisă!).

Am făcut câteva fotografii cu telefonul mobil şi două filmuleţe, pe care trebuie să le ascultaţi cu sonorul la maxim, ca să-nţelegeţi ceva.

Enjoy!