Azi am ajuns prin Unirii, la o librărie aproape de Şelari, în care se mai vedeau, săpate prin varul pereţilor,  stampele berăriei care a fost acolo acum o sută de ani, după cum spunea proprietarul. Bineînţeles că omul nostru le restaurase puţin, desenând chicios peste halbele gravate cărămizi colorate şi alte-nflorituri…Cu toate astea, Manu l-a-ntrebat dacă avem voie să fotografiem stampele (pentru blogul nostru unde vă putem face reclamă) dar băiatul n-a priceput cu ce se mănâncă un blog, aşa că ne-a dat mucles la fotografiat. De fapt, am intrat acolo, pentru că-n vitrină trona un afiş care anunţa preţuri între 5 – 10 lei la cărţile editurii Nemira. Ne-am repezit la grămada de cărţi, şi, printre altele, am găsit Textele esenţiale ale lui Marshall MCLuhan (*ediţia revăzută şi adăugită de Eric McLuhan în anul 2006, în traducerea lui Mihai Moroiu). Foarte mişto mi s-au părut fragmentele din Cultura ca afacere, ilustraţiile senzaţionale ale mesajelor publicitare, multe dintre ele (re) inventate de McLuhan. Afacerea noastră este cultura spune el în litere albe pe fondul negru al paginii, apoi continuă cu subtitlul Mediul invizibil sub care vine ca o sentinţă: Peştii nu ştiu că există apă până nu eşuează. De la spaţiul publicitar, audio-tactil jucat sau simulat cu plăcere (Reclamă creatoare, / Jurnalism creator, / Public cititor creator, / unite într-o solidă, / forţă comercială…), care anticipează poetica noastră consumistă, 

trecând prin toate formele comunicării, Marshall McLuhan a devenit un fel de…Salvador Dali al postmodernismului incipient. Pentru că nu teoreticianul din el a uimit generaţii întregi  de cititori cu erudiţia sa ci poetul suprarealist & ludic  (*Eu nu sunt “critic cultural”[...].Sunt un metafizician…).  Mediul este masajul, dacă este bine făcut şi oralitatea  nu apasă prea tare…

P.S.: Cineva mă-ntreba ce fac, unde vreau să ajung cu blogul meu, altcineva-mi spunea că e prea eclectic, nu are o temă/un public ţintă. Le răspund acum, parafrazându-l pe McLuhan:

Fac explorări. Nu ştiu încotro mă vor purta. Însă, măi băiete, o să iasă un accident cum n-ai văzut în viaţa ta!

M-am gândit să scot un buletin de…ştiri livreşti. Pentru că sunt chestii fără o legătură directă cu viaţa, unele vesele, dincolo de orice intenţie a autorilor de a fi aşa, altele create special după reţeta comicului de limbaj sau de moravuri, le voi cita obiectiv, fără prea multe comentarii.

La Nemira “Platon Şi Ornitorincul Intră Intr-un Bar…“, de fapt amândoi îşi dau întâlnire acolo pentru un “Mic Tratat De Filosdotică“, scris de Thomas Catchcart şi Daniel Klein, autori care ne arată cât de cool e să iei la mişto filosofia. Culeg:

“Există un oraş în care singurul bărbier îi rade numai şi numai pe acei localnici care nu se rad singuri. Bărbierul  în cauză se rade pe el însuşi sau nu ? Dacă da, atunci nu se rade; dacă nu, atunci se poate rade” (paradoxul).

“Problema cu mâncarea nemţească este aceea că, oricât ai mânca, o oră mai târziu tot eşti flămând de putere” (NIETZSCHE & voinţa de putere).

“Clientul în restaurant: Puii, cum îi pregătiţi ? Bucătarul: Oh, nu facem nimic special. Le spunem doar că o să moară” (existentialism şi bioetică).

“Vânzătorul: Doamnă, aspiratorul acesta vă va înjumătăţi munca în gospodărie. Clienta: Grozav! Atunci, daţi-mi două!” (Paradoxul lui Zenon).

La Polirom, după trei încercări nereuşite de a ne arăta-n grup cât de negru a fost comunismul şi cât de alb va fi capitalismul, Angelo Mitchievici trece la fimul color cu volumul de povestiri Cinema. Citez şi comentez:

“Blasfemie, blasfemie / Viaţa ce-mi revine mie…”,

sau:

“Tu eşti capabil să râzi din orice, îi zise odată. Nu. Nu chiar. Când era mic, avusese limbrici, îşi mai amintea şi acum cum în rahat se mişcau cocoloaşe albe, pe care le da la o parte cu un băţ, ca să le vadă mai bine.” Eu ştiu că băiatul ăsta (*care i-a luat cândva locul, la Universitatea Ovidius, unui bun prieten de-al meu) şi-a dat doctoratul în scatologie, dar parcă la Polirom era un şablon, un standard. A fost cumva depăşit ?

La Humanitas a apărut ceva ce n-ar trebui să ratezi, chiar dacă preţul e de aproape 40 de lei ( poţi să mă-njuri, le fac reclamă gratuit că…merită!): Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe de T.S.Eliot. Citez, fără să mai comentez:

“Sunt şi nume ceva mai bizare, cu son de şerbet,
De bărbaţi şi de dame de lume:
Precum Platon, Electra, Demeter, Admet,
Căci toţi şi-ar dori -- de purtat -- aşa nume.
Dar pisicii îi trebuie un nume particular,
Dintre cele mai ciudate şi fine,
Altfel, cum să-şi ţină coada perpendicular,
Sau să-şi înfoaie mustaţa, mândră de sine?”

Iată varianta recitată (sau reciclată):

Aaa, era să uit… Tre’ să ies din livresc şi să-mi botez pisoii: Le-aş zice Pic şi Poc! Uite-i cum picotesc pe terasă: