Azi noapte l-am visat pe Ceauşescu. Vesel şi ars de soare. Cu braţele roşii ieşind dintr-un maieu alb, brăzdat de bretele verzi. Avea pantaloni kaki, de doc, cu manşetele-ndoite. Mic şi maro ca un şobolan, aşa cum am gândit eu în vis. Era singur, fără suita de partid, fără securişti. Şchiopăta uşor, se sprijinea-ntr-o cârjă sau într-un baston. A urcat scările, ocolind mormanele de gunoi şi a vizitat clădirea în care locuiam. Era, undeva, în centrul oraşului Constanţa, o ruină fără geamuri cu cărămizile rânjind la soare. I-am arătat patul imens din camera imensă şi i-am zis că-n el intră trei perechi cu tot cu copii. Baia comună şi holul mirosind a urină. N-a zis nimic, nu era mulţumit, dar n-a zis nimic. Cel puţin aşa am simţit eu în acel moment. Am urcat la mansardă, unde doi puşti, în tricouri de marinar, beau coniac şi trăgeau dintr-un joint. Unul dintre ei a compus la repezeală o strofă, care se termina cu “roţile-nvârt dum-dum”. Ceauşescu a răspuns repede cu o altă strofă care se termina cu “şi pietrele cad bum-bum“. Nu-mi amintesc celelalte versuri. Poate erau blurate, ca-n orice vis. Eram mirat de faptul că cel mai iubit fiu al poporului ritmează ca la un concurs de rap sau de hip hop. În cele din urmă s-a oprit în faţa unei ferestre, a ridicat mâna dreaptă în sus şi ne-a rugat să facem linişte…

P.S.: Cred că mi-au lovit destul de bine subconştientul: Mizeria din Constanţa. Mirosul de urină de pe străzile lăturalnice. Ruinele din centru. Găştile adolescentine de ţigani. Sau pescăruşul ăsta fericit care ciugulea cartofi prăjiţi.

P.S.2: Portul Tomis, singurul loc curat, sau aproape curat:

M-am întrebat, de atâtea ori, de ce niciun scriitor român n-a avut curajul să scrie un roman despre Ceauşescu, fără tulburări senzitive sau exagerări stilistice? Măcar o carte, cât de cât serioasă, despre “cea mai dramatică prăbuşire politică a secolului XX, aceea petrecută în Europa Răsăriteană“. O carte obiectivă despre un sistem pierdut. O carte  caldă-rece care să nu recupereze nimic. Care să nu demoleze nimic şi care să nu pună nimic în loc (pentru că, oricum n-are ce să pună…). O carte, la fel de critică cu ambele sisteme. Etc.

Nicio problemă, un scriitor englez, din prima linie a literaturii actuale britanice, a avut curajul să joace tenis cu ideologiile (politice, economice) şi să publice, în anul de graţie 1992, romanul The Porcupine. Singurul lucru pe care-l pot reproşa autorului este nehotărârea cu care a pendulat între Zhivkov şi Ceauşescu, atunci când l-a născut pe Petkanov, actantul nr. 1, creând un nou personaj istoric, un fel de …Ceauşov sau de…Zhivkescu. Dar asta l-a ferit, într-un fel, de criticile stupide ale celor ce sapă-n paginile acestei cărţi după bijuteriile ideologice & apartenenţa mascată la acestea. Sau, care caută similitudini cu faptele istorice. Totuşi, el a marcat în text diferenţa între cele două figuri istorice, prin trimiterile directe la cuplul Ceauşescu:

“Nicolae. Pe el l-au împuşcat. În ziua de Crăciun, unde mai pui. Dar acolo fusese o turbare, îl alungaseră de la el din palat, îi urmăriseră elicopterul, apoi maşina, îl târâseră înaintea a ceea ce ei numiseră, cu tot ridicolul, un tribunal al poporului, găsindu-l vinovat de asasinarea a şaizeci de mii de oameni; şi l-au împuşcat, i-au împuşcat pe amândoi, pe Nicolae şi pe Elena, pur şi simplu, ţintuiţi vampirul, aşa strigase cineva, ţintuiţi vampirul înainte să apună soarele, altfel învaţă să zboare din nou. [...] Puneţi-l la pământ, repede, asta-i România, înfigeţi-i un par prin inimă şi ţintuiţi-l la pământ. Da, în cazul lui însă nu se arătau asemenea semne.

Şi, pe urmă, cam cel dintâi lucru pe care l-au făcut la Bucureşti a fost să organizeze o paradă a modei. Văzuse la televizor, putori care-şi expuneau ţâţele şi picioarele, şi nu ştiu ce femeie creatoare de modă îşi bătea joc de simţul estetic al Elenei, comunicând lumii întregi cum soţia conducătorului a fost de “prost-gust”, desfiinţînd stilul ei vestimentar sub titulatura de “ţărănesc clasic”.

[...] Şi-a amintit de cei doi Ceauşeşti, de corpurile lor contorsionate. Prinşi şi executaţi în grabă, după un proces ţinut în secret. Ţintuieşte-i pe vampiri, repede, repede. Trupul lui Nicolae, cel pe care-l îmbrăţişase cu ocazia atâtor vizite de stat, golit de viaţă. Gulerul şi cravata încă ordonate şi expresia aceea ironică, vag zâmbitoare, de pe chipul pe care el, Stoio Petkanov, îl sărutase de atâtea ori la aeroport. Ochii îi rămăseseră deschişi, îşi aducea bine aminte detaliul respectiv. Ceauşescu era mort, cadavrul fusese prezentat la Televiziunea română, dar ochii îi rămăseseră deschişi. Oare nu îndrăznise nimeni să-i închidă ?“

Pe mine m-au dat pe spate, bucăţile care au avut cu adevărat umor, puţine la număr dar…savuroase (nicio legătură cu satira politică de care vorbea Robert Harris într-o recenzie a romanului):

“Întotdeauna-ţi puteai da seama când un tovarăş avea tendinţe deviaţioniste: imediat pleca în Italia să-şi ia un costum lucios şi se întorcea de zicea-i că-i gigolo sau pederast. Exact ca tovarăşul procuror general Solinski după vizita lui frăţească la Torino.

[...]Dacă Gorbaciov nu era era în stare să-şi ţină la respect nici propria nevastă, ce şanse mai avea să curme contrarevoluţia, odată ce începuse? Nu că şi-ar fi dorit. Şi toţi acei gigolo cu care călătorea, toţi consilierii şi reprezentanţii speciali şi purtătorii de cuvânt personali care de-abia aşteptau să iasă în străinătate, direct la croitorii italieni. Purtătorul ăla de cuvânt, cum îl chema, cel pe care-l iubeau capitaliştii, şi el avea un costum lucios. Cel care a zis că Doctrina Brejnev a murit. Şi că a fost înlocuită de Doctrina Frank Sinatra.

Încă un moment când realizase că totul se va duce de râpă. Doctrina Sinatra. I did it my way. Dar nu exista decât un singur fel de a o face, o singură cale cu adevărat ştiinţifică a marxim-leninismului. Să spui că naţiunilor din Tratatul de la Varşovia le este permis să facă lucrurile după placul lor e ca şi cum ai spune: “Nu ne mai pasă de comunism, haide să ne dăm cu totul pe mâna bandiţilor de americani, să le ia naiba pe toate!” Şi la ce expresie să cobori. Doctrina Sinatra. Să-l linguşeşti pe Unchiul Sam în asemenea hal. Şi cine era Sinatra? Un italian oarecare în costum lucios, mereu mână în mână cu mafia. Căruia Nacy Reagan îi cădea în genunchi. Da, lucrurile se leagă. Totul a început de la Frank Sinatra, toată afurisenia asta. Sinatra i-a tras-o lui Nacy Reagan în Casa Albă, aşa se vorbea, nu? Reagan nu-şi putea ţine nevasta în frâu. Nancy era în competiţie cu Raisa, în materie de haine. Nici Gorbaciov nu-şi putea ţine nevasta în frâu. Iar purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov ne asigură acum că vom urma Doctrina Frank Sinatra. Doctrina Elvis Presley. Doctrina hamburgerului McDonald’s. Doctrina lui Mickey Mouse şi a lui Donald Duck.” (Fragmente din romanul Porcul spinos de Julian BARNES, ed. Nemira, 2007, trad. Mihai Moroiu )

P.S.: O bucată din comentariul apărut în 1998 la BBC, la moartea lui Todor Zhivkov: “acesta şi-a câştigat reputaţia de cel mai autoritar lider comunist din Europa de est. Chiar dacă acest lucru este adevărat, este greu de crezut când îl compari cu o figură ca aceea a lui Nicolae Ceauşescu din România.”

Într-un articol de Elisabeta Lăsconi (Câine şi Lup/rubrica Cărţi paralele), apărut în ultimul număr al revistei Viaţa românească, am găsit o trimitere la un top al trădării la români, publicat pe websitul descoperă.ro. Ideea mi s-a părut interesantă, aşa c-am testat link-ul, însă am fost dezamăgit. Nu de calitatea informaţiilor istorice (multe dintre ele la nivelul unui manual de istorie de clasa a-VIII-a, expirat) ci de calitatea textului… N-am înţeles, de ce deschide Burebista, un top 10 trădări din istoria României? În fine, m-am gândit la un top cu acelaşi subiect, care să-i pună , formal, pe cei trădaţi într-o relaţie dialectică cu trădătorii.

Top 5 trădări ale românilor:

1. Nicolae Ceauşescu vs. securitatea nomenclaturistă (sau nomenclatura securistă)
2. Ion Antonescu vs. regele Mihai
3. Al. I. Cuza vs. ofiţerii care l-au obligat să abdice
4. Tudor Vladimirescu, vs.  Ipsilanti
5. Mihai Viteazul, vs.  Rudolf al-II-lea & generalul Basta

Lista rămâne deschisă…

Comunismul e ca un suc de portocale roşii de sicilia,

turnat eroic în recipiente din ce în ce mai mici.

se consumă de preferinţă în prima zi,

bine stors, ţinut puţin la rece.

Nu pot să scap de versul ăsta dement:

senzaţii tari din 1964,

umblă prin mintea mea cu liftul.

Acum Ceauşescu vinde tot:

de la prezervative la ciocolată cu rom.

Eu iubesc doar reclama aia cu umbreluţa cochetă,

pescăruşul agăţat de cer şi aripa nezburată spre soare.

NICULE,

la ăştia la Neptun,

sunt preţuri ca pe vremea noastră.

Dincolo de cerul curat Isus ne aşteaptă.

El bea o bere şi fumează nişte americane,

ce poate fi mai blând de atât?

mai XXX, mai vestic, mai feroce?

Iliescu n-o să vândă nimic.

Băsescu n-o să vândă nimic.

A furat până şi salutul lui Ceauşescu,

a pus pe el semnul victoriei.

Tinere Vakulovski nu mai aştepta,

ei nu te vor, noi nu te vrem.

Isus te-a chemat la o ţigară.

1.scris aici, pe blog (direct, personal, fără menajamente).

2. sunt la modă poemele care curăţă bine dinţii…

cine l-a mirat pe hitler?
cine i-a pus mâna grăsuţă pe marginea de pluş?

de ce avea stalin privirea fină,
buzele strănse ca pentru un atac ?
avea doar şase ani, pentru dumnezeu,
şi privirea lui era deja ucigătoare!

lenin, la patru ani, cu o frunte atât de lată,
seamănă leit cu băiatul unui prieten de-al meu
(sst, n-aş vrea să ca părinţii lui să afle asta).

ce-i lipsea lui fidel alejandro castro ruz ?
avea costum, cărare pieptănată pe stânga,
lavandă fină, privirea puţin cam pierdută
şi o havană ascunsă în spatele batistei.

tânărul ceauşescu şi lupta de clasă,
ajunsă la nr. 32178.

micul che uitat pe oliţă,
îşi sugea mânuţa,
cu o maturitate aproape artistică.

kim jong un, frumos ca un
ambalaj cu aromă de fructe.

osama bin laden, un sugar imaculat
pe care l-ai lua fără teamă acasă.

elevul băsescu şi primele cuvinte care-ţi vin
în minte: vesel, senin, fericit.

mi-e dor de tânărul vladimir putin,
năstruşnic ca macaulay culkin
în prima parte din Home Alone.

toate astea mi-au amintit
de o grădiniţă din tomis nord,
cu fotografii de grup
în uniforme ceruleum
şi pampoane albe la gât.

cu oricare dintre ei
aş fi putut să fiu prieten…