Există. Înghite totul, ca o gaură neagră. Când l-am auzit pe Mincu spunând asta, m-am gândit că e o exagerare de-a lui, una cu tentă livrescă, fără prea multe legături cu realitatea. Dar, după ce m-am mutat în Bucureşti, am văzut că vidul ovid transgresează sincera caracterizare a creativităţii dintr-o anumită zonă geografică. Este o stare de spirit. Pe care o simţi mai acut în centru decât în provincie… Mai ales dacă te-ai născut în provincie. E starea noastră de spirit, pe care o puncta Caragiale în Noaptea Învierii (”Știi să scrii? ești literat. / Știi să citești? ești critic.”) ? E un simptom al sociopatiei care mă-ncearcă de vreo câţiva ani? Până la urmă întâlnirile astea îşi au rostul lor. Să socializăm unii cu alţii. Să socializăm cu cititorii. Să-i rememorăm pe cei care nu mai pot socializa.

Cu toate că mi-e din ce în ce mai greu să socializez, vă aştept mâine, la orele 16.00 în clubul B!bl!otek din Constanţa la un 4+4.

A vrut să-i spună Opere cumplite, dar un actor i-a furat titlul. S-a gândit puţin la Opere incomplete, dar cineva apropiat i-a zis că sună mai bine Opere aproape complete. Până la urmă i-a zis grossomodo & ăsta e cel mai bun titlu pe care ar fi putut să-l găsească pentru colecţia sa…

Până la urmă am fost şi eu la lansare, pregătit să sparg nişte bani pe cărţile târgului de toamnă-iarnă. Însă am dat de târgul de bucate tradiţionale: fiecare tarabă cu pohta ei… Eu am luat o raţă ardelenească de 2 kg (i-am dat-o lui Caraman pe la nas, să-mi spună dacă e bună), un cârnaţ uscat de vită, vreo 3 borcane de zacuscă & vinete coapte şi un borcan uriaş cu gogoşari muraţi în saramură şi-nveliţi cu ierburi aromate. Am îndesat raţa şi cârnatul în rucsac, iar borcanele le-am luat în braţe. În taxiul care ne-a dus spre cârciumă am vorbit despre sulina, peştele braconat de turci, raţa mea din rucsac, vinul călugăresc de niculiţel şi, bineînţeles, despre armată. La Scena are o cameră în care-ţi laşi lucrurile (nu-mi vine acum în cap cum se cheamă şi nici n-am chef să caut) în care-am depus cu greu rucsacul meu cu o raţă ardelenească şi un cârnaţ uscat (despre care Manu crede c-ar fi de cal şi nu o contrazic) precum şi cele patru borcane. La masă n-am stat prea mult (mi-era frică să nu-mi fure cineva raţa din rucsac, mai ales că patronu’ cârciumii a văzut-o cât e de frumoasă şi m-a-ntrebat dacă nu vreau s-o prepare la tavă, cu usturoi şi vin). Îmi pare rău că n-am apucat să vorbesc prea mult cu Mugur, cu Silviu, sau cu Sorin, dar raţa-mi făcea prea tare cu ochiu’. Ieri am tranşat-o cu toată dragostea. Azi am preparat-o. Capul, gâtul şi cele două pipote pe care le-am găsit în ea au intrat la ciorbă. Restul au mers în ceaunul cu varză călită. De vreo treizeci şi nouă de ani n-am mai mâncat ceva atât de bun!

P.S: Pe patru decembrie mă-ntâlnesc cu ei la Constanţa, dar fără raţă…

Nu se-nghesuie lumea să scrie despre Marin Mincu, să-l comemoreze aşa cum ar merita. Poate vreo revistă de cultură mai publică vreun ferpar de pagina a doua. Ori vreun poet, care crede că l-a cunoscut, mai stoarce o lacrimă pe blog. Altul are un flashback dement (”Georg s-a dus după MM sau MM a dat fuga să-l prindă din cădere?”) după o pomenire de bun simţ. Marin Mincu n-a avut prieteni cu adevărat. Pentru că n-a dorit acest lucru. Era incomod ca om, spunea de fiecare dată lucrurilor pe nume. Îţi spunea în faţă dacă erai prost (ca scriitor), dacă lăsai garda jos sau nu ţineai ritmul cu ceilalţi. Singurul prieten, care nu l-a dezamăgit până la moarte a fost scrisul (“Marin Mincu a fost un scriitor ieşit din comun, în fiecare zi la ora 5 dimineaţa era la masa de scris şi de citit.”). Din vocaţia lui de scriitor (poet, prozator şi chirurg literar cu instrumente originale) a încercat să ne împărtăşească şi nouă. A fost un bun păstor (antrenor?) şi a lăsat ceva în urma lui. Mai ales că păstoritul a-nceput cu adevărat la Constanţa. Din păcate nici unul dintre noi, dintre cei numiţi de el marţolii, nu a făcut încă…clic. NU am fructificat antrenamentele lui. NU am continuat nici proiectul lui de suflet, editura Pontica, despre care spunea prin 1997, că e în pragul falimentului, dar că volumele publicate de Pontica n-au fost sponsorizate de nimeni, poeţii n-au plătit nici măcar un leu…Despre asta ar trebui să vorbim, la un an de la moartea lui M.M., NU să pedalăm cuvinte frumoase! NU să regizăm telenovele!

PROF. MARIN MINCU PREZINTA EDITURA PONTICA (1997)
Încărcat de video_archives_tamas. – Watch original web videos.

NU cred că i-ar fi plăcut să ne vadă lăcrimând ca nişte babe la pomana lui!

Azi am ajuns la Cenaclul M.M. de la Biblioteca Metropolitană pentru că…m-a sunat Sorin. Au citit: SGB & Andrei Zbârnea. Retorică, vorba Ştefaniei Plopeanu, prea multă retorică în materialul poetic. Ce am văzut în seara asta? De fapt, am ascultat câteva exerciţii stilistice ratate cu graţie de SGB. Ce să zic, atunci când încerci să forţezi la maxim autenticitatea trăirii şi vrei să transformi toate experienţele cotidiene în poezie, efectul scontat e invers. În loc de show-ul visat ai parte de un public decablat. Manu juca table pe telefonul mobil, eu mă luptam su somnul, alţii…Însă pe toţi ne-a unit un singur lucru: sfârtecarea autorilor care au citit. Ce mi-a plăcut la S.G.B. (dincolo de textul ăla mişto, lăsat la urmă) a fost felul cum recita şi cum mişca uşor din mâna dreaptă în ritmul cuvintelor. De aia i-am zis, după sfârtecarea de rigoare,  nimeni n-ar putea să le recite mai bine ca tine .

Despre lirismul poemelor lui Andrei Zbârnea, un critic cu greutate ca…Alex Ştefănescu ar spune că “e diluat, dar de bună calitate” şi că nu e un nenorocit de minimalist ci un poet adevărat. Chiar dacă a citit mai prost decât S.G.B., ne-a lăsat la final un moment poetic cu:

“păcatele tale erau şi păcatele mele
Dumnezeu era departe

vorbeai de o cădere de calciu
deplângeai recesiunea
cu citate din clasici

eu nu înţelegeam căderea ta de calciu
păcatele mele se mutaseră în storcător
era deja miercuri douăşdoi aprilie”

Ca să nu deveniţi depresivi sau să aveţi căderi de calciu, vă dau şi o veste bună: Cenaclul Marin Mincu a fost preluat, d.p.d.v. financiar de Biblioteca Metropolitană din Bucureşti. La fel şi revista trimestrială Paradigma!

Am realizat un clasament (top 10!) al articolelor, postărilor, textelor recente despre George Vasilievici. Am testat textele pe cititori diferiţi, fiecare fiind invitat să dea o notă. La fiecare notă acordată de un cititor, s-a adăugat nota dată de mine, aceasta având o preponderenţă de 50 la sută din nota finală. Criteriile de notare pentru fiecare articol au fost următoarele: noutatea informaţiei din articol (55%), calitatea scriiturii (35%) şi nivelul traficului/audienţei mediului în care a fost publicat (10%). Din raţiuni ce ţin de etica publicistică (cu toate că nici eu şi nici mediul în care s-a realizat testul, nu subscriem în vreun fel regulamentelor sau principiilor etice cunoscute) nu voi dezvălui notele articolelor sau identitatea cititorilor chestionaţi. Vă doresc o (re)lectură plăcută!

Până la urmă, doar ordinea contează…

1. Mircea Ţuglea – Priveghi

2. Gabriel Daliş – A murit George Vasilievici (1978 – 2010)

3. Roxana Glăvan – Tânărul scriitor sinucigaş şi-a anunţat prietenii că se omoară

4. Dragoş Nicolae – Scrisoare către prietenul meu, George Vasilievici

5. Cătălina George – Poveştile vii. George, cu un pas prea departe

6. Sorin Dinco – Frate Georg, ce zodie neagră!… Să vezi tu ce supărat o să fie MM pe tine…

7. Alina Bârgăoanu-Vasiliu – În vecinătatea morţii

8. Dan Perşa – In memoriam George Vasilievici

9. Mihail VAKULOVSKI – George, dă-mi un buzz!

10. Dan Mihuţ – un fular

Nu ştiu cui va folosi acest top (vreunui autor de monografii?), însă textul ce urmează face parte din categoria Lecturi obligatorii:

POEM ÎN CARE EMILIA SE POVESTEŞTE

Ne auzim în continuare!

Caut preşedinte tânăr, inteligenţă peste medie, moral(ă)itate ridicată, nepărtinitor, bun administrator, cunoscător a două limbi străine, domiciliat în Bucureşti şi obligatoriu scriitor. Bonus: îi coordonez gratis campania electorală!. Ăsta e anunţul pe care l-aş da în toate ziarele cu două luni înainte de alegeri. Pentru că, pe noul statut, ca să poţi candida la preşedinţia U.S.R. trebuie să-ţi depui proiectul cu 30 de zile înainte de data alegerilor. Iar data a fost fixată pe 23 noiembrie. Ideea asta mi-a venit după ce am comentat ieri pe marginea articolului lui Marius Ianuş de pe Hypera, intitluit Uniunea Scriitorilor – bîlciul deşertăciunilor… Redau aici şi polemica cu M.I.:

G.Ş: Prietene, ai dreptate. Am scris si eu despre alegerile comunale de la ASB… Citind articolul tau mi-a venit o idee. Sa-l rog pe Liviu Ioan Stoiciu sa candideze. I-am trimis un mail si un link catre postarea ta. Daca este ales poate intri si tu in USR. E una dintre sansele alea de care ai vorbit tu la-nceput…

M.I.: Da… ar fi excelent dacă ar candida şi cîştiga Stoiciu. Totuşi, nu e suficient ca o persoană mai de încredere să fie aleasă în funcţia de preşedinte ca să poţi spune că U.S. s-a schimbat. Reformarea U.S. ar însemna alegerea unei astfel de persoane PLUS o muncă de ani buni de reaşezare a măgăoaiei pe principii valorice. În privinţa intrării mele în U.S., sînt patru-cinci şanse dintr-o mie ca ea să se petreacă vreodată. Ea ţine de nişte condiţii pe care le solicit unor astfel de societăţi, care pornesc chiar de la felul în care se autodefinesc ele. “Uniunea scriitorilor” e prost (aka demagogic, totalitar) definită încă din titlu, această entitate pretinde încă din denumirea ei că m-ar reprezenta, deşi eu nu i-am cerut asta…

G.Ş: Corect! USR e un monstru care va fi-mblanzit foarte greu. Ti-o spun eu care am intrat in 2008, iar in 2009 am prins f.usor o functie in comuna ASB… Îmi aduc aminte de o veche prietena (* Doina Jela-Despois), care n-a intrat in USR pana prin 2000, pt. ca i se parea o organizatie comunista. Deci nu de stanga, ci COMUNISTA. Dupa cateva incercari ratate de a se apropia de ASPRO (care e acelasi lucru, dar cu alt joben)a intrat in uniune pt. ca, la vremea aia, era singura asociatie profesionala functionala (acum mai exista PEN Club, dar fara prea multa activitate). Tu ar trebui sa privesti USR.ul ca pe un sindicat, ca pe o asociatie profesionala, ca pe o ghilda, care deocamdata nu te poate reprezenta pentru ca mesterii ei sunt prinsi in plasa unor interese meschine… Merita incercata o schimbare, sunt si oameni in USR care merita acest lucru. Atata timp cat mai exista o sansa…Na, ca mi-a raspuns LIS.

In fine, cred ca ai dreptate, nu mai exista nici o sansa. Iata raspunsul lui:

“Draga prietene Grigore Şoitu,
Ai uitat ca ne tutuim.
Multumesc pentru invitatie, as fi fost incantat sa lucram impreuna. Regret ca trebuie sa te refuz. N-am stofa de martir pe altarul USR (intre scriitori pervertiti de interese de gasca, meschine). Cu atat mai mult cu cat scriitorii care conteaza si care au dat de gustul puterii ma antipatizeaza (m-au izolat si m-au facut sa ma scarbesc de toate; din acest motiv am senzatia ca traversez o cumpana personala nesfarsita). In plus, imi cunosc lungul nasului. Altfel, sa stii ca sforile sunt trase la presedintia USR, nu-ti fa iluzii. Inaintea ta mi-au propus, cu mai multe luni in urma, aceeasi investire in abstract alti scriitori naivi, care cred in onestitate si bun simt, le raman si lor dator. Lumea se invarte, din pacate, in jurul acelorasi scriitori profitori.
Nu am cuvinte sa-i multumesc pentru incredere si lui Marius Ianus (te rog sa-i transmiti imbratisarile mele) – nu inteleg de ce nu-si depune el candidatura la presedintia USR! E un luptator. Acum e un moment extraordinar sa profite de frustrarea scriitorului roman tradat de actuala conducere operativa a USR. Cu drag,
LIS.

PS. 1. Alegerile la presedintia USR vor avea loc pe 23 noiembrie la Teatrul National.

PS. 2. Am auzit ca Stefan Agopian vrea sa-si depuna candidatura la presedintia USR. Pe langa Dan Mircea Cipariu, Constantin Stan si N. Breban.”

M.I.: Deci, Grigores, nici Liviu Ioan Stoiciu nu s-ar lega la cap cu hardughia.Ştiindu-i luptele cu conducerea USR speram să nu renunţe…Cele două candidaturi de care aflăm de la el se înscriu în nota generală a celor de pînă acum – Agopian, un individ care musteşte de sine, care bea în timpul şedinţelor Consiliului USR, iar atunci cînd se aduce vorba de a susţine vreo persoană spune “mă doare pe mine în p… de ăla” şi îi convinge pe toţi să îi doară în “aia” de “ăla” (chiar dacă e vorba de a susţine un scriitor într-o situaţie gravă – cum s-a întîmplat în povestea lui Sandu Vakulovski), Nicolae Breban, un scriitor foarte bun, dar total paranoic. Dacă eu aş avea vreo soluţie-minune de salvare a Uniunii Scriitorilor, aş împărtăşi-o cuiva, dar nu prea văd niciuna. Sau doar una drastică: în urma unei selecţii a unei comisii de critici, jumătate dintre membri de acum ai U.S. să fie făcuţi membri-simpatizanţi, să nu mai aibă drept de vot, dar să aibă obligaţia de a se abona la un număr de reviste de cultură. Pe principiul: dacă nu sînt în stare să scrie bine, măcar să citească, dacă tot au ajuns în U.S. Apoi, ar trebui schimbat numele hardughiei. Ceva de genul “Societatea pentru Scriitorii Români” ar aduce povestea în normalitate. Ar mai trebui făcute următoarele: să fie retrocedate spaţiile pe care le deţine U.S., conform legii pe care U.S. a încălcat-o profitînd de poziţia în Senat a lui Adrian Păunescu; să se caute alte sedii şi alte surse de venit. Uniunea Scriitorilor e un cadavru întemeiat pe furt şi minciună. Cei care vor acum să îşi înfigă ciocurile în acest schelet nu au nicio intenţie de intrare în normalitate – ar fi o bătaie de cap prea mare pentru ei -, nu e nimic altruist şi drept în minţile lor, vor doar să ciugulească ultimele firimituri de pe acest cadavru.

G.Ş: In concluzie, nu mai e nimic de facut, decat sa lasam ciorile sa ciuguleasca resturile de pe cadavrul numit USR? Eu cu cine votez, cu Breban???

M.I.: Am uitat să-ţi spun: ar mai trebui şi să fie traşi la răspundere pe cale juridică cei care au risipit fondurile U.S. după 1989. Cine să fie în stare să ducă în spinare războiul ăsta? Dintre toate variantele pe care le aveţi la îndemînă, Constantin Stan mi se pare cea mai decentă soluţie. Dar nu cred că va fi în stare să facă lucrurile care trebuie făcute pentru ca U.S. să intre în normalitate.

G.Ş: Ai dreptate, ar trebui depuse plangeri penale impotriva risipitorilor de fonduri, insa cu ce probe ajung dosarele in instanta (baietii care au avut acces la fonduri si le-au deturnat intr-un fel sau altul si-au sters bine urmele…)? In plus, cel putin pana acum, la presedintia USR au fost preferate nume sonore (gen Manolescu, Ulici, Uricaru), cunoscute publicului larg (cred ca asta a fost pana acum “psihologia” alegatorului-scriitor> “sa ma reprezinte cineva cunoscut de toata lumea”, deci nu un manager, nu un bun administrator, ci un…nume). Daca se va vota pe aceeasi premisa cred ca C. Stan nu va avea nici o sansa. Poate Breban, cu toate ca notorietatea lui e acum intr-un con de umbra…

M.I.: Nicolae Breban e de departe cea mai proastă soluţie. E un om plin de sine, cu o mentalitate feudală.

Nici unul dintre cei citaţi de noi nu reprezintă o soluţie viabilă. Ar exista o soluţie prăfuită, de compromis (C. Stan) dar de ce să alegem de fiecare dată sub presiunea răului mai mic? Vidul de putere (şi de imagine) creat acum în uniune prin prestaţia lamentabilă a lui Nicolae Manolescu şi a acoliţilor lui poate fi drumul către schimbare. O schimbare reală, nu făcută de dragul de a alege răul cel mai mic.  M-am gândit azi, care dintre scriitorii pe care-i cunosc eu ar putea să ducă piatra asta-n cârcă. Mugur Grosu? Nu ştiu cât e de bun administrator… Mircea Ţuglea ? Nu are domiciliul în Bucureşti (dar şi-l poate schimba). Sorin Dinco ? Ar fi fost f. bun pentru funcţia asta dar nu e încă membru U.S.R. Doina Jela ? Nu ştiu cât de pregătită e uniunea să fie condusă de o femeie. Dan Perşa?  La fel, nu e din Bucureşti, dar se poate muta. Cistelecan ? Ar fi mai mult decât OK, dar sănătatea nu-i permite o asemenea agitaţie. Alţii, cu siguranţă mai sunt şi alţii, dar memoria mea e slabă în acest moment. Din lista asta cel puţin doi oameni ar putea să schimbe ceva-n U.S.R. dacă ar fi ajutaţi aşa cum trebuie. Şi atunci când trebuie. Dar noi nu reuşim să vedem mai departe de interesul nostru personal. El este mediul nostru cel de toate zilele. Un mediu fără antimediu, un mediu fără remediu…

P.S.: Dacă vreunul din lista asta are curajul să-şi depună în timp util candidatura promit, fără glumă, să mă ocup de campania lui…Până-n pânzele cele mai albe!

Fane zis Grasu‘,
Florin zis Manae,
Mircea zis Sharky cu Cami zisă Creaţa,
Mugur zis Urs cu Raluca zisă Q,
Sorin zis Bursuc cu Crenguţa zisă Creanga,
Dan zis Po ,
Doina zisă Lupoaica ,
John zis Naşu‘ cu Dina zisă Didina,

eroi obişnuiţi, fără ştrampi şi mantie,
cu porecle interlope sau romantice,
amintind de mia fillia, cosa nostra, مرفوض,
de cartea junglei ori de ferma animalelor,
îi cunosc din ce în ce mai puţin,
pe unii de treizeci de ani (pe alţii de
nouăsprezece, sau chiar de cinci…),
cu cei mai mulţi dintre ei mă simt bine,
însă cu doi – trei mai concurez şi acum.